Elvis Presley și fenomenul Cancel Culture

Autor: Andrei Gușă

La data de 23 iunie 2022 s-a lansat filmul biografic „Elvis”, film produs cu intenția de a ecraniza viața lui Elvis Presley din perspectiva managerului său, colonelul Tom Parker. Întrucât sunt un mare fan al lui Elvis, am profitat de o după-masa liberă și am vizionat filmul la un cinematograf din capitală. Înainte de a relata atmosfera generală propagată de intriga filmului, cred că este important să stabilim câteva adevăruri istorice. Elvis Presley a fost, este și va fi, la nivel formal și informal, regele genului de muzică numit Rock-and-Roll. Timp de 22 de ani, Elvis a înregistrat 64 de albume, 149 de single-uri și a susținut nenumărate concerte. Sute de discuri de aur sau platină pentru numărul record de discuri vândute (peste un miliard), 14 nominalizări la premiile Grammy, dintre care trei câștigate, premiul pentru întreaga carieră, decernat la vârsta de numai 36 de ani sunt numai câteva dintre onorurile pe care le-a primit Elvis Presley. În 1986 a fost în primul grup de cântăreți ce a intrat în Rock-and-Roll Hall of Fame, iar în 1998 a fost introdus în Country Music Hall of Fame. În 2001, odată cu intrarea sa în Gospel Music Hall of Fame, Elvis a devenit singurul interpret membru al tuturor celor trei anuale. Latura lui Elvis mai puțin cunoscută de către publicul larg este cea filantropică, de om: acesta avea obiceiul de a dărui Cadillac-uri, bani și bijuterii, de multe ori sub impulsul momentului. Elvis concerta periodic în scopuri caritabile. Își întreținea familia, mulți prieteni, chiar și oameni străini, plătindu-le facturile și datoriile, spitalizările, cumpărându-le case sau întreținându-le familiile. Mulți ani de zile acesta a dăruit mai mult de o mie de dolari pe an fiecăruia dintre chitariștii care locuiau în Memphis, iar activitatea caritabilă a acestuia continuă și în zilele noastre prin intermediul Elvis Presley Charitable Foundation.

„Singurul lucru pe care îl poate face o femeie de culoare pentru mine este să-mi cumpere discurile și să-mi lustruiască pantofii”

Contrar acestor părți bune, Elvis avea, ca orice om, și părți mai puțin lăudabile. Este notorie legenda cum că, la întrebarea „Ai ieși vreodată la o întâlnire cu o femeie de culoare?”, Elvis a dat răspunsul: „Singurul lucru pe care îl poate face o femeie de culoare pentru mine este să-mi cumpere discurile și să-mi lustruiască pantofii”. Un răspuns excentric, extrem de rasist pentru vremurile în care trăim, dar oarecum normal pentru spectrul politic și social al anilor 50 și 60, vremuri când segregarea rasială era încă în exercițiu. După cum se poate vedea, erau foarte multe elemente din viața lui Elvis care puteau fi fructificate, în scopul producției unui film biografic fidel cursului vieții acestui om. Cu toate acestea, puține din datele expuse sus au fost folosite. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu a fost folosită aproape nicio informație din cele amintite. Toate fiind definitorii pentru cariera lui Elvis. Și atunci, cum poate fi vorba de un film biografic?

Elvis Presley și fenomenul Cancel Culture

Prima jumătate a filmului (film de aproape 3 ore) s-a concentrat pe următoarea temă: Elvis era fanul artiștilor de culoare ai epocii. Era, în fapt, o copie a lor – B.B. King, Little Richard etc. -, dar o copie mai palidă ce-i drept. Iar scopul lui Elvis a fost să promoveze muzica acestor artiști, pentru a combate nefireasca segregare rasială. Motiv pentru care a fost somat de managerul lui să cânte colinde, sau orice alt tip de muzică benignă doctrinei segregaționiste. A doua parte a filmului s-a concentra pe al doilea narativ: Elvis era complet dependent de managerul său, respectiv de droguri. Astfel, a ajuns să aibă un show la un hotel din Las Vegas, show pe care l-a derulat pe o lungă perioadă de timp, și care a fost apogeul carierei sale. Sigur, aici revine tema recurentă a filmului – Elvis cânta muzică neagră, mai prost decât artiștii de culoare. Singurul motiv pentru care a fost promovat a fost faptul că este alb. Deci, ca să rezumăm, narativul „biografiei lui Elvis” (sic!) este următorul: a fost un băiat relativ naiv, care cânta muzica artiștilor de culoare mai slab decât aceștia. Cânta această muzică pentru că, în naivitatea lui a intuit faptul că segregarea rasială era o cutumă împotriva naturii. Iar Elvis a avut conștiința să influențeze această nefericită perioadă istorică. Ei bine, s-ar putea ca toate aceste lucruri să fie perfect adevărate. În fond, B.B. King și Little Richard sunt niște monștrii sacrii ai muzicii. Cum rămâne însă cu biografia lui Elvis? Cum rămâne cu premiile câștigate de acesta? Cum rămâne cu discurile vândute, de care se menționează doar în treacăt? Cum rămâne cu calitățile vocale ale acestuia? Cum rămâne cu concertele caritabile susținute de Elvis? Despre ce e filmul acesta, spectaculos ce-i drept, până la urmă? Eu nu l-am văzut pe regele Rock-and-Roll-ului în acest film. Am văzut un măscărici oportunist, care avea un show bun, și care avea bune-intenții. Istoria contrazice însă fără echivoc această teză, care subminează personalitatea unuia dintre cei mai iubiți artiști din toate timpurile. Ceea ce înseamnă că asistăm, din nou, la fenomenul Cancel Culture.

P.S. Se pare că susținătorii curentului Cancel Culture reușesc să își ascundă din ce în ce mai bine intențiile (necurate). În cazul „biografiei lui Elvis”, aceștia reușesc să ne distragă atenția de la subiectul real al discuției prin performanțe actoricești și regizorale de mare calitate. În tot cazul,  aceste încercări de a rescrie viețile înaintașilor noștri sunt scandaloase.

P.P.S. „Adevărul este ca și soarele. Poți să nu te uiți la el pentru o vreme, dar nu pleacă nicăieri” – Elvis Presley