Marin Sorescu cultura orientală și gândirea Samkhya

Autor: Nicolae Balașa

În urmă cu ceva timp, publicam articolul „Obiectiv – subiectiv, relaţie duală în cadrul înţe¬legerii sau formă speculativă de ameţit omeni¬rea ? !“, o mai veche frământare ce nu mi-a dat şi încă nu-mi dă pace. Nu mă lasă să vegetez sau, altfel spus, să trec şi eu cu capul între umeri prin lume şi, evident, să-mi meargă, asemenea celor care o fac, bine. Motivul ? În primul rând, obsesia conform căreia ceva (idei false – premisele irele¬vante, superstiţii, prejudecaţi, speculaţii, teorii, tot felul de „învăţături“ de la „deştepţii“ prezentului sau de la cei de când lumea, sfătuitori de profesie la care musai trebuie adăugaţi specialiştii în ma¬nipulare), mi-au întunecat mai întâi mintea, înţele-gerea şi, evident, capacitatea de a povesti şi a mă lăsa povestit, pentru că acolo, în poveste, stăruie să încolţească sâmburele de adevăr. În al doilea rând, motivul are caracter contextual, chiar dacă îşi trage seva din stereotipia cu care văd descris (redescris), un fenomen despre cum „se întâmplă“ (dacă se întâmplă ?!) ceva. Trebuie să vă reamintesc că : „Lu¬mea este tot ce se întâmplă. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor“ – Tractatus Logico-Philoso¬phicus, Ludwig Josef Johann Wittgenstein). Cu alte cuvinte, lumea este tot ce facem, astfel încât ma¬terializarea sa, a facerii, să rămână semn, imanenţă pe pânzele vremurilor. Asta, dacă vrem să fim !Citesc şi, sincer, mai că îmi dau lacrimile când văd că în exprimarea multora, a noastră, în general (ca să fiu delicat !), încă mai stăruie limba de lemn specifică şedinţelor de partid de dinainte de ’89. Blestemaţi dacă am fi fost şi tot am fi sărit din tiparele vremurilor de atunci, după atâta amar de ani ! Dar fără carte nu se poate ! Am şi spus-o, am şi scris pe tema asta, însă nimeni nu aude, nimeni nu vede. Norocul nostru (zicem şi ne mai şi credem deştepţii lumii !), cu Internetul ! Tastez ceva şi „informaţia“ îmi este pusă pe tavă. Apoi, doar două funcţii ale calculatorului „copy“ şi „paste“, la prima vedere, m-au şi făcut genial“. Machea ? ! Fals ! Cum nu se poate mai fals, dar se poartă ! Nu neg utilitatea acestor mari invenţii contemporane (calculatorul, Internetul, Sistemele ultrarapide de comunicare etc.), însă fără erudiţie, fără autoreflecţie, fără filologie, fără a întoarce cuvântul, în lumea cuvintelor, pe toate părţile, tot la un fel de a bate câmpii rămânem ! Adevărul e că, în lumea lui neica nimeni, lume productivă şi consumabilă de nimicuri, nimicuri suntem. Ce semeni aia răsare, zice un proverb românesc, iar de aici spusa cu : „nimic nu pui, nimic răsare“, ni se potriveşte mănuşă, chiar dacă, paradoxal, po-vestea cu nimicul are structură şi poate fi for¬mulată filosofic, însă pentru o chestiune dintr-asta îţi trebuie minte, nu glumă ! Cum nu mi-am propus o lecţie de morală şi pentru că mi-am amintit şi cuvintele Eccleziastului „visurile vin din multe griji, iar glasul celui nebun din mulţimea de vorbe“ (Biblia, Bucureşti, 2002, Eccleziastul, cap. 5, versetul 2) mă întorc la oile mele şi mă întreb, repet, contextual, cu ocazia omagierii scriitorului Marin Sorescu, e bine, pentru noi, ca oameni, ca popor, să apară scris sau rostit, pe ici, pe colo : „…marele scriitor s-a născut la… a scris, a pu¬blicat în… bla, bla… ?“ Adică, mai pe înţelesul tuturor, să apară scris sau rostit ce se găseşte publicat în cele două, trei pagini de internet ? Dacă îi facem lui, scriitorului, un deserviciu, tot prover¬bul românului ne limpezeşte la cap : „dacă tăceai, filosof rămâneai !“. Pe aia cu datul în petec, nu are rost să v-o mai reamintesc ! „Adevărul e“ – o să sară unii – „că nici nu şti cum să o mai dai ! Dacă nu zici nimic, de ce nu zici ? ! Dacă zici, de ce zici ?“ Trec peste, și reamintesc faptul că în urmă cu câţiva ani în cadrul evenimentului de omagiere a poetului, organizat de către Primăria şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, cu ocazia „Zilelor Marin Sorescu“, Academicianul Eugen Simion îşi propunea reflexiv : „trebuie să stabilim şi lui Sorescu un loc în literatură, românească şi nu nu¬mai“. Nu cred că v-a trecut prin cap ideea con¬form căreia distinsul Academician i-ar cunoaşte şi nu prea opera lui Marin Sorescu şi, de aici, ezitarea. Nu ! Spusa lui Eugen Simion avea atunci cel puţin alte două conotaţii, altele decât cele interpretabile simplist sau la prima vedere. Prima : îl vedea pe Sorescu, ca gen literar, oriunde în literatura română (chiar şi universală), şi a doua : îndemna oamenii de cultură, criticii şi istoricii lite¬rari, la studiu, la re-interpretarea operei lui Marin Sorescu, spre re-aşezarea sa în Marele Panteon Cultural. Re-aşezarea lui Sorescu şi a altora aseme¬nea lui înseamnă aşezarea noastră, ca popor, în lume. Revenind asupra lui Sorescu și mai ales asupra piesei de teatru Iona, pentru a ne lămuri oarecum mai mult și mai bine sau măcar pentru a propune o nouă perspectivă de interpretare, mai întâi am să reiau câteva pagini din „Acvariul cu fâţe”, Nicolae Bălașa Ed. NEWEST, Târgu Jiu, 2010, 309 p. : „…Toţi spun că piesa Iona este demenţial jucată de Ilie Gheorghe ! Hai, vino ! Te rog eu, vino ! Singură, nu se cade să mă duc ! Şi vreau să o văd ! Hai, vii ? Te aşteaptă şi te sărută dulce, dulce, puiul tău mic !“ – erau ultimele cuvinte dintr-o scrisoare scrisă, probabil, într-o pauză dintre ore. […]“,,– Ţi-a plăcut? Cum ţi s-a părut ? – m-a întrebat Elena la sfârşitul spectacolului.– Totul, un fel de încrâncenare a omului cu lumea şi cu el însuşi ! Pentru cunoaştere şi nimic mai mult ! Iar, de aici, drama !– Am citit şi eu câteva comentarii din diverse reviste. Unele sunt selectate şi aici, în caie¬tul program… Majoritatea încep cu : Piesa Iona de Marin Sorescu, piesă de inspiraţie biblică… La fel ca în manualul de liceu !– Aiurea ! Piesa este o capodoperă. Ca să o înţelegi, îţi trebuie mai mult decât un gram de minte ! Iona, ce-i drept, este personajul biblic, înghiţit de un chit, adică de o balenă. Dar, după aceea… ca să iasă la lumină, din hăul în care a căzut, parcurge un drum, ori tocmai el, drumul, este un fel de mers în genunchi, de acolo, din întuneric, spre Dumnezeu. Strigătul lui spre lume şi spre el însuși este semnul fiecărui pas. Din păcate, pe poteca asta de ape, din care a ţâşnit, cândva, viaţa, te mai poţi odihni doar pe o bancă pusă în mijlocul oceanului… Dacă ai construit-o la timp ! Altfel spus, cunoaştere şi sacrificiu !– Dar finalul ? – m-a întrebat ea vizibil marcată.– Finalul ? ! Aşa cum e şi scrisă şi jucată, nu are nimic în comun cu ideile creştine ! – Dacă asta vrei să întrebi !– Dar cu spusa lui Schopenhauer ? Ştii din Lumea ca voinţă şi reprezentare ? Plătim cu moartea pentru tot ceea ce primim… Iar omul, în general, primeşte. Toată viaţa primeşte cunoaştere !– …Dacă are urechile pâlnie şi e deschis la cap, altfel tot înfundat rămâne ! – am glumit eu. Mă pui în încurcătură ! Cu toate astea, nu ! Nu cred ! Iona nu moare ca să plătească nici măcar un gram din cunoaşterea ce i-a fost dată ! Personajul lui Sorescu vrea lumina absolută şi recurge la sacrificiul suprem. Suprimarea ! Or, fapta aceasta, în creştinism, e căderea în păcat ! Finalul piesei îl găsesc, mai degrabă, în cultura Samkhya, din gândirea indiană. …Cam cu şapte sute de ani înainte de Hristos !– Mda ! Nu ştiam ! Omul cât trăieşte învaţă ! La fel şi eu !“ (Acvariul cu fâţe, Nicolae Bălaşa, 2010, pp. 292–294).Revenim la subiectul piesei, dar și la interpretările făcute până în prezent de critici de renume. De exemplul, distinsul profesor universitar Dumitru Micu, din cadrul Universității din București, plasează piesa tot sub umbrela creștinismului, umbrelă, de altfel pentru toată cultura europeană, dar din perspectivă literară și filosofică, îi găsește loc în cadrul existențialismului, din care nu-l scoate însă pe Dumnezeu. Iona, spune Dumitru Micu, este asemenea unei muște prinsă între niște geamuri fumurii care se zbate și iar se zbate pentru a ieși la lumină, pentru deslușirea vieții.Se zbate, punem noi, de ce nu, și pentru un nou început. Prin reîncarnare? Desigur, dacă avem în vedere câteva elemente ce conturează o altă perspectivă de abordare. „Doamne, mai naşte-mă o dată !“, idee care nu are nimic în comun cu învăţăturile creştine, mai ales că Sorescu se adresează, prin vocea personajului Iona, unui Dumnezeu mort (Nietzsche), incapabil de un „exemplu“. Apoi expresia „Eu cred că există în viaţa lumii o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă… până se ajunge la o singura mamă, una imensă…” face trimitere către India, cu precădere către miturile acestei imense şi vechi civilizaţii. Dacă avem în vedere și cultura europeană, în special perioada antică și privim cu precădere către Teoria cunoașterii la Platon, ne amintim că sufletele noastre înainte de a coborî pe pământ, trăiesc într-o lume a ideilor și formelor pure, locul în care albina era albină, pasărea era pasăre, unde omul era OM. După el, după Platon, venirea pe pământ a tuturor şi a fiecăruia în parte ar fi fost, cumva, cădere prin uitare. Numai după aceea, re-învăţare şi re-înălţare prin reamintire. Cu alte cuvinte, re-construcţie prin cuvânt. Chestiunea asta mă face să văd o legătură între el, geniul antichităţii, şi Ioan Botezătorul, unul dintre cei dintâi apostoli care mărturiseşte lumii despre cum Dumnezeu-Cuvântul s-a făcut trup.Prin urmare, Iona este înghițit de o balenă, aceasta la rândul său de o altă balenă și tot așa până ce întunericul în care cade trebuie să-și schimbe sensul. Necunoașterea nu e pentru om. Din acest moment al conștientizării întunericului în care a căzut, Iona, ca și copilul abia născut țipă, apoi străpunge spații înapoi spre lumină, cautând să cunoască lumea și menirea sa în ea. Iona, repet, nu se mulțumește doar cu atât, el, asemenea geniului uman, vrea să cunoască Adevărul absolut, în filosofia indiană, Lumina absolută, și se sinucide.Pentru adevăr trebuie să spun că Marin Sorescu a cunoscut-o, aici, în România, pe indianca Amita Bhose, fostă doctorandă a Doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga. Discuţiile cu Domnia Sa, cu Amita Bhose, despre întreaga cultură orientală, cultură ce include și şcoala „Samkhya“, şcoală ce admite, chiar con¬ceptualizează sinuciderea ca formă supremă de cunoaştere, l-au îndemnat pe Sorescu la scrierea acelui final din Iona. Precizăm totuși, că Școala Samkhya nu a făcut carieră. Ea nu a rezistat timpului pentru că niciunul din curentele de gândir, filosofică sau religioasă etc., din cultura orientală și occidentală, în special, nu au admis sinuciderea ca formă sau mijloc de cunoaștere, ci meditația.Odată spusă și admisă această perspectivă de interpretare a piesei Iona, ne permitem să afirmăm, leger, ideea conform căreia Marin Sorescu a reprezentat și reprezintă, prin scrierile sale, o veritabilă punte de lăgătură între cele două mari culturi ale omenirii: cultura de tip occidental și cultura de tip oriental.