Care e principalul scop al invaziei rusești în Ucraina, încă se mai întreabă multă lume?  În primul rând, din nevoia Rusiei de a se asigura de neutralitatea Ucrainei. As Propaganda occidentală vorbește doar despre tendințele expansioniste ale imperialismului rusesc.

Cine crede că Putin urmărește să refacă Imperiul Rus, e invitat să-și pună aceste întrebări:

i) Cum se face că Georgia, care a pierdut un război cu Rusia, încă din 2008, nu e înglobată complet în Rusia? Imperialiștii sunt lacomi, nu?

ii) Dacă Putin voia să înglobeze Ucraina în imperiul său, de ce a lăsat această sarcină, vreme de peste șapte ani, în seama unor miliții separatiste, în loc să-și trimită armata în Ucraina mult mai devreme, mărindu-și astfel șansele de succes? Alexandru cel Mare, Napoleon sau Hitler – ca să dăm trei exemple celebre de imperialiști – nu au pierdut vremea.

iii) Cum de l-a apucat pe Putin imperialismul la aproape 70 de ani? Imperialismului îi trebuie impetuozitatea tinereții.

Problema Rusiei – intrarea Ucrainei în NATO sau a NATO în Ucraina (lucru care se întâmplase înainte de 2015, făcând din Ucraina un membru de facto al Alianței) – e rezolvată: Ucraina nu va mai fi un „bastion american în coasta Rusiei” (expresia lui John Mearsheimer – profesor de Științe Politice american nealiniat propagandei oficiale).

Cine crede că Ucraina va fi parte din NATO, într-un orizont previzibil de timp, trebuie să se întrebe de ce nu e Georgia „sub umbrela” NATO, la adăpost de „imperialismul rus” – la peste un deceniu de la războiul din 2008.

Cauzele adânci

Așa cum a prevăzut Huntington în „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale,” asistăm la o separare a civilizațiilor. Cu forța, din nefericire.

Desprindera culturală a Ucrainei – mai exact, a Ucrainei ne-rusești – de Rusia s-a produs cu mult înainte de 2022, ba chiar înainte de 2014.  În aceste condiții, Rusia trebuia să rezolve chestiunea teritoriilor rusești, locuite majoritar de ruși, rusofoni și rusofili, alipite Ucraineni abuziv de diverși lideri sovietici, de la Lenin la Hrușciov.

Dacă SUA ar fi fost hegemonul benign (expresia lui Mearsheimer), așa cum se pretinde, conflictul ruso-ucrainean ar fi putut fi rezolvat pe calea diplomației, încă din fașă, nu-i așa?

SUA însă nu a vrut să piardă ocazia de a folosi Ucraina pe post de berbec împotriva Rusiei. Proxy, cum se zice în limbajul geopolitic. Astfel, creând o falie între cele două țări, folosindu-se, cu dibacia care-i e caracteristică, de propagandă și seducție.

SUA scarmănă demult la ușa Rusiei

Occidentul (mai ales SUA) face de multă vreme eforturi și investiții substanțiale în crearea de conflicte între Rusia și fostele state membre ale URSS. Dacă Rusia vrea să îngroape securea războiului cu fostele state din interiorul și din sfera URSS-ului, America se opune. (În Putinofobia. Rusia contemporană și angoasele Occidentului, marele jurnalist italian Giulietto Chiesa scrie magistral pe acest subiect).

Dacă Rusia se numără pe sine – pe buna dreptate – printre victimele comunismului (stalinismului), state ca Ucraina, Polonia sau Lituania nu vor să o primească în acest club.

Germania nu plătește pentru istoria nazistă, de ce ar plăti Rusia pentru comunism?

E ciudat (sau poate nu) că, deși germanilor de azi nu li se reproșează (de regulă) nazismul strămoșilor lor, rușii încă trebuie să plătească pentru stalinism, căruia strămoșii lor i s-au opus cu mult mai ferm (și în număr mult mai mare) decât germanii, nazismului.

Ucraina nu e singura țară pe care Statele Unite o folosesc împotriva Rusiei, însă e cea mai înverșunată. Colaboraționiștii naziști Stepan Bandera și Roman Shukhevych – autori ai unor masacre îngrozitoare, prin ferocitate și numărul victimelor (evrei, polonezi, ruși, ucraineni, etc) – au lăsat urmași ideologici. De acești urmași s-a folosit SUA pentru a crea un conflict interetnic în Ucraina, menit să escaladeze într-un război între Rusia și Ucraina. Pentru ca acest conflict interetnic să se poată întâmpla, era nevoie de înlăturarea președintelui pro-rus Viktor Ianukovici.

Ianukovici a fost  înlăturat printr-o lovitură de stat ticluită la Washington și numită – cum altfel? – revoluție colorată. E una din multele revoluții colorate puse la cale  în SUA. O cunoaștem sub numele de Maidan.

Acordurile de la Minsk, uitate de Occident

Odată conflictul interetnic început, el s-a transformat repede într-un război, pe care Rusia a încercat multă vreme să îl oprească prin mijloace diplomatice. Printre  încercările diplomatice de a pune capăt războiului, cele mai cunoscute (nu singurele) sunt Acordurile de la Minsk, semnate de Rusia, Germania, Franța și Ucraina în 2015.

Între timp, Acordurile de la Minsk au fost demascate – de către Angela Merkel – drept o modalitate de a “cumpăra timp” pentru înarmarea Ucrainei. Războiul Ruso-Ucrainean, dorit de SUA din “considerente strategice” era, în realitate, inevitabil.

E ciudat și trist că Ucraina – poporul ei, nu politicienii corupți și coruptibili – nu a învățat lecția Georgiei, care a căzut într-o capcană similară, în 2008.

Cui folosește?

Invadând Ucraina, Rusia a pierdut un client pentru resursele sale (gaze naturale, petrol, etc). Mai mult, a pierdut validarea Occidentului, pe care, după cum știe cine a studiat istoria Rusiei, ea a cautat-o multă vreme și pentru care a depus mari eforturi.

Rușii au fost din nou trădați de Occidentul pe care l-au admirat și a cărui „dragoste” au căutat-o, ca pe vremea lui Napoleon (după cum știe cine a citit Război și pace).

Americanii, de a căror cultură a prosperității, consumului și Hollywoodului rușii se îndrăgostiseră, spre finalul Războiului Rece (fapt care a contribuit decisiv la dizolvarea voluntară a URSS-ului), i-au respins și ei. Și asta în ciuda ajutorului oferit, cu ardoarea și naivitatea unui îndrăgostit lipsit de șanse pentru că e urât, Statelor Unite în războiul împotriva terorismului internațional (după 11 septembrie).

SUA, în schimb, au distrus proiectul independenței europene (fața de ea), provocând acest război și obligând Europa să i se alăture. A câștigat astfel un prizonier (pe care-l numește aliat).

Ce nu a mers?

Economia Rusiei ar fi trebuit să se prăbușească sub povara sancțiunilor economice și a pierderii clientelei europene. Dacă la asta s-ar fi adăugat o serie de înfrângeri militare ale Rusiei în Ucraina, Putin ar fi avut soarta lui Nicolae al II-lea. Ce nu au avut timp să desăvârșească pe vremea lui Boris Elțîn, America ar fi realizat în mandatele succesorului lui Putin. Rusia ar fi cedat, în sfârșit, liberalismului american.

Privind în urmă, ne dăm seama de superficialitatea acestui plan de luptă.

În termenii economiei “reale” (nu al ingineriilor financiare și al bulelor speculative la modă în Statele Unite), Rusia e un colos, nu “o benzinărie cu nucleare,” cum s-a exprimat Yuval Noah Harari. Suprafața și resursele uriașe îi permit Rusiei să fie autarhică, la nevoie. Mai mult, Rusia are aliați economici (și probabil militari) printre statele-paria și cele ale sudului global, tocmai pentru ca înfruntă hegemonul.

Sub amenințarea constantă a extinderii NATO, Rusia a tăcut și s-a făcut o mare putere militară (în vreme ce Occidentul dormea pe laurii victoriilor în Războiul Rece și în Războiul din Golf). Atât de mare încât o alianță de vreo 40 de state (dintre care cele mai multe participă convenabil la război cu resurse materiale, nefericita Ucraină furnizând carnea de tun), nu reușesc să o înfrângă.

Epilog (al războiului)

Rusia va rezolva problema de securitate pe care o reprezintă pentru ea o Ucraină ostilă.

Suedia și Finlanda, a căror aderare la NATOu  ar trebui să fie unul din semnele victoriei Occidentului, nu reprezintă un pericol real pentru Rusia întrucât, fiind țări Occidentale, populațiile lor nu vor fi puse în pericol de către „partenerul strategic” prin aruncarea lor asupra Rusiei. Acesta e „privilegiul” unor națiuni evident disprețuite, contrar retoricii oficiale, din est: georgieni, ucraineni și poate, în viitor, moldoveni și armeni.

Cel mai probabil, Ucraina va pierde teritorii și în favoarea altor state, care vor profita de „demilitarizarea” (un succes, contrar propagandei oficiale) ei de către ruși: Polonia (care va revendica Galiția), Ungaria (Transcarpatia), poate și România (Bucovina de Nord). Aceste țări, revendicandu-și teritoriile, nu vor comite o nedreptate, ci vor îndrepta nedreptatea stalinistă.

SUA este, pe termen scurt și mediu, principala câștigătoare a Războiului Ruso-Ucrainean întrucât:  a înlocuit Rusia ca principal furnizor de gaz pentru economia Germaniei (deci a Europei), după distrugerea conductei Nord Stream (ai cărei adevărați făptuitori nu au fost și nu vor fi niciodată identificați); a forțat statele europene, făcându-le complice la războiul ei prin proxi contra Rusiei, să se înarmeze – cu armament american, desigur – contra “amenințării rusești”.

Rusia este „vicecampioană” întrucât: și-a făcut aliați din China și alte state cu un potențial economic uriaș; se reafirmă ca super-putere (nu dau doi bani pe propaganda de la Antena 3, care încearcă să ne convingă de contrariu); s-a ales cu un teritoriu substanțial, plin de resurse.

Europa e în tabăra pierzătorilor (dar nu pe primul loc, rezervat Ucrainei), pentru că: a înlocuit gazul ieftin rusesc cu „gaz lichefiat natural” (LNG, în original) mult mai scump, american; este și va rămâne dependentă, pentru securitatea ei, de SUA; proiectul independenței europene e eșuat (prin grija „partenerului strategic”).

Principala pierzătoare e Ucraina, pentru că va rămâne, până la finalul conflictului, fără o mare parte din teritoriul său de la 1991; a pierdut, ca urmare a morților și migrației, o mare parte din populația sa; îngenuncheată economic de război, nu va avea „leverage” în negocierile premergatoare „reconstrucției” cu SUA și UE, iar activele ei vor cumpărate foarte ieftin de către rechinii din Vest.

Lista de mai sus a consecințelor războiului e, desigur incompletă.

Ce e de facut?

Astăzi, prin fumul tot mai subțire al propagandei, adevărul despre Războiului Ruso-Ucrainean se vede tot mai clar.

Presupun (și sper) că statele Europei își fac în secret planuri de reconciliere cu Rusia și că partidele etichetate azi drept “extremiste” vor restaura mâine normalitatea.

Europa nu trebuie să continue să ia parte la eforturile disperate ale Statelor Unite de a-și păstra poziția de hegemon planetar. Declinul Americii de Nord nu trebuie să fie și al Europei.

sursă: newstand.ro