Despre voință în sine, adevăr, conștiință și zel în nimicirea aproapelui

Autor: Nicolae Bălașa

Dragii mei,

Că omenirea e de-a valma și că nu de puține ori ne întrebăm cum de ne mai rabdă pământul, este vizibil până și de pe Calea Lactee, locul din care zice-se că și-ar avea izvorul, după mitologia indiană, fluviul Gange, el însuși doar o șuviță din părul vâlvoi al zeului Shiva. Că pământul e locul în care, după unii, iadul ar fi la el acasă, după alții, aici, în această lume, raiul ni s-ar arăta în toată splendoarea sa, e o chestiune ce ține de perspectivă și de interpretare, de locul în care te plasezi în societate și mai ales de felul în care tu însuți îți dai sens și culoare ființării tale. Vă reamintesc faptul că în Vechiul Testament, niciunde nu se face vorbire despre iad. Abia târziu, în Noul Testament, după ce Iisus se lasă răstignit pentru răscumpărarea sufletelor noastre și scoaterea lor din păcat, apostolii și cei ce l-au urmat găsesc un loc manifest pentru bine, pentru frumos, loc plasat, de obicei, în transcendent, iar pentru echilibru, un alt loc pentru răul la fel de evident. Dacă am mai puncta fie și numai faptul că marii gânditori găsesc de cuvință să plaseze cele două forme manifeste, bine-rău, în primul rând și în interiorul omului contingent, și că acestea, binele și răul, stăruie în conviețuire, fără a putea fi conceptualizate, oricare abordare capătă limpezime la nivelul faptelor umane. Nu degeaba, în una din abordările anteriore, aminteam, pasager, (altfel poți face o teză de doctorat pe această temă) despre răspunsul lui Dumnezeu – Flacără în rugul aprins pe Muntele Sinai (munte menționat de mai multe ori în Cartea Exodului, precum și în alte cărți din Biblie, dar și în Coran) la întrebarea lui Moise: „Cine ești, ce să le spun celor de jos?” „Eu sunt cel ce sunt!” Cu alte cuvinte, Eu sunt cel ce a făcut cerul, pământul, lumina (despărțind-o de întuneric), luminătorii, verdeața, animalele etc. și, desigur, omul. Din facere, fapta, apoi de aici, adevărul factual, preluat de către filosofia modernă prin Wittgenstein. „Lumea este totalitatea faptelor și nu a lucrurilor, lumea este tot ceea ce se întâmplă” – a proclamat, reamintim, autorul în celebra sa lucrare Tractatus Logico-Philosophicus (1921). Dar pentru ca fapta să fie faptă, e nevoie de „putință” (termen specific teologiei), apoi conștiință și voință de sine (concepte formuate cu o limpezime aparte de către Hegel – ”Fenomenologia spiritului”, dar și Arthur Schopenhauer – „Lumea ca voință și reprezentare”, apoi Friedrich Wilhelm Nietzsche, „Așa grăit-a Zarathustra”-omul ca voință de putere, Omul-Dumnezeu despre care am mai vorbit). Omul de rând, în lumea contingentului decăzut, sfios din fire, totuși, față de ceilalți, rămâne în rândul său daca nu cumva îl plesnește pofta de putere. Mai dă ici, colo, când și când cu nuca în gard, doar pentru ideea de prezență și nimic mai mult. Cu alte cuvinte, stă în banca sa fără a se înghesui, hodoronc-tronc, în opinia publică, deși, la un adică, el poate fi cu adevărat putință, chiar putință cerească adusă pe târâmul pe care s-a născut. Popoarele, prin putința lor și prin voința în sine, au schimbat soarta omenirii. …Însă pentru ipocritul, râmă, spoială a vremurilor, oricare ar fi ele, evident, includem și pe cele de acum, putința aproape că nu există, nici ca formă, nici ca termen. El, râma, poate ca prostul, orice, convins oricum că depășește inepțiile politicului pervers (politicului economic, cultural, de maidan sau de dugheană), dintre care, de cele mai multe ori, cu onoare, face parte. În același timp, pentru aceiași spoiți, conștiința nu există sau, în cel mai fericit caz, ea se face prezentă în gargara periodică, de tip politicianist (să se facă, să se dreagă și să meargă…) la te miri ce microfon, la te miri care tribună, când e să aducă vorba, contextual, și de furtișaguri, și despre demnitate, și despre onoare, dar și despre progres! …Că măcar de ochii lumii, poporul are nevoie de o stare de bine! Na, Mărie, ca să vezi politichie! Furtișagurile, cu dibăcie, toți oricând și oriunde, le evită. Păi cum altfel când cântă la același țambal și sug la aceeași gloabă, pe vremuri și ea un fel de mare doamnă?! Pe scurt, când madam limbric, când cap belit, pardon, chelit, dau cu demnitatea și onoarea de pereți și iese doar iz de pușlamale și din tanga, și din chiloții până spre genunchi, tip izmene. Cât despre voința în sine, deocamdată zic să o lăsăm de o parte. Conceptul lui Schopenhauer a fost echivalat, de marii interpreți ai săi, cu lucrul în sine de la Kant. Greu de spus, greu de înțeles, chiar și de cei ce știu, la propriu, carte. În fine, trebuie să spun, înainte de orice, că nu o să reluăm toate temele care, în mod direct sau indirect, au înstrăinat omul de la propria-i menire și i-au provocat pierderi și dureri imense. Pe de o parte, nu ar fi nici posibil, pe de alta, cam toate aceste idei au fost pitrocite în fel și chip, iar singurul rezultat e pârjolirea pământului, la propriu. Sunt însă, cu duiumul, sociologi, în special, din cei ce cred și astăzi că războiul este necesar. Chestiune ce ține de un anumit tip de conștiință de sine. Trecem și peste asta, câtă vreme nu trebuie să stai în fața prostului și nici la spatele calului. Și unul și celălalt lovesc sau calcă în picioare când nu te astepți. Pentru exemplificare, bunăoară, undeva la începutul acestor discuții, am vorbit despre faptul că cel mai mare eșec al marxismului, a avut loc în timpul și spre sfârșitul Primului Război Mondial. Marxiștii nu ar fi crezut în ruptul capului că muncitorimea din industria abia pusă pe picioare, nu se va uni și nu va spulbera de pe fața pământului capitalul, apoi națiunile și toți ceilalți stâlpi ai săi (familia, credința, religia etc.) În timpul războiului, muncitorii, cum era și firesc, au luptat pentru păstrarea locurilor de muncă, pentru întregirea și păstrarea familiei și a națiunilor din care fiecare făcea parte. Internaționala și internaționalismul, de sorginte marxistă, ce aveau să stea la baza statului comunist, stat ce trebuia să se bazeze pe dictatura proletariatului și pe lupta de clasă, a eșuat cum nu se poate mai lamentabil, atât în Occidentul european, cât și în țările de peste ocean. Cu tot eșecul însă, adepții acestor idei s-au regrupat în Școala de la Frankfurt, apoi în America, la New York, în cadrul Universității Columbia, iar de aici, în toate universitățile din USA și trebuie să recunoaștem, astăzi, în întreaga lume. Sub pretextul rațiunii și imperiul ideilor raționale, formulate de către ei, neomarxiștii își proclamă, în orice context și oricare loc pe fața pământului, superioritatea în oricare domeniu al vieții contemporane. Ce liberalism? De unde social democrație? Despre creștin-democrație să nu audă, care conservatorism, cât timp pentru ei ideea de empatie socială nu există. Mai mult, nu există respectul pentru trecut, față de înaintașii care, uneori, cu prețul vieții, au adus omenirea în acest prezent. Istoria se reduce doar la ce se întâmplă într-un prezent fugărit, din care au fost scoase sau răsturnate tot ce s-au numit principii, valori, cutume sau tradiții. Impunerea unui nou model de sclav, de slugă modernă, în viziunea lor, a neomarxiștilor, este o necesitate. Modul în care se va realiza se și simte, se și vede sau se poate intui fără prea mare efort. În sfârșit, urmașii celor de dinainte de 89, activiștii și secretarii de partid, securitatea politică, în genere, vârfurile unui stat extremist de tip comunist, și-au văzut visul împlinit, au și putere, și privilegii. Pe vremurii, cu toată puterea lor, dormeau pe saltelele umflate cu bani, însă, în cel mai fericit caz, purtau tot chiloți tetra, din China. Astăzi, se pârlesc la soare, chiar și în toiul iernii, tocmai la dracu în praznic, pe vreo insulă exotică, în tanga, de la marile case de mode occidentale. Asta e, arată că pot, însă cur au, cur arată! Ideea de creier a dispărut, iar organul, ca atare, făcut pane sau te miri cum în vreo tigaie, mai este ici, colo, în cârciumile cocalarilor de dugheană. Fraților, ca fapt divers, că tot am pomenit doar de adevăruri raționale „de tip neomarxist”, chiar dacă celor ce îl proclamă, pe capetele chelite nu o să le mai răsară, iar părul ca în tinerețea utc-istă, sub formă de creastă, cum îi plăcea „to`arășului”, reamintesc doar câțiva pași ai gândirii din istoria omenirii. Primii pași ai adevărului cică ar fi încă urme vii în civilizația Egiptului antic, în civilizația veche de mii de ani î.Hr. din India, în Mesopotamia și China antică. Al doilea este cel din vremea lui Platon și a lui Aristotel și se utilizează chiar și în zilele noastre. Pe scurt, acest tip de adevăr se numește „adevăr de corespondență”. Începând cu secolul I d.Hr., perioadă apostolică, până în secolul al IX-lea, cunoscută și sub forma de perioadă a Evului Mediu Timpuriu, apoi din secolul al IX-lea, până în secolul al XV, perioada de după Marea schismă, cunoscută sub denumirea de perioada Evului Mediu și târziu, marea majoritate a gânditorilor au fost preocupați, în special, de formularea învățăturilor creștine, lăsate de către Iisus moștenire pământenilor, folosindu-se de filosofia greacă, în ansamblul său. În perioada timpurie, secolul I și secolul al II-lea, sunt cunoscute încercările lui Tatian Asirianul, scriitor și teolog care, după o lungă ședere la Roma, înființează o școală în Mesopotamia, a cărei influență s-a extins până în Antiohia, Siria, apoi este de luat în seamă efortul depus de Iustin Martir, din Nablus, Samaria, apolog și filosof ce convinge, prin apologiile sale, atât pe împăratul roman Antonin, cât și pe ceilalți, să renunțe la persecutarea Bisericii. Celor doi, menționați anterior, li se alătură alți gânditori (Augustin, Boethius, , Ioan Scotus Eriugena etc.) și, cronologic, toți suveranii pontifi, începând cu Sfântul Petru (Simon Petru din Bethsaida, Galileea) discipol al lui Iisus, cel ce primește Cheile Împărăției Cerurilor și continuând cu Sfântul Lin, în latinește Papa Linus. Spre sfârșitul Evului Mediu și începutul Renașterii, îl găsim la Roma pe Papa Alexandru al VI-lea, cunoscut și sub numele de Papa Alexander Sextus, Episcopus Romanus, venit din Valencia, Spania. Principalele teme avute în vedere și mult dezbătute în această perioadă au fost: adevărul, Dumnezeu, sufletul uman, sensul istoriei, statul, păcatul, mântuirea etc. Prin urmare, adevărului în corespondență i se alătură adevărul religios, adevărul mistic, adevărul transcendent, în general, adevărul subiectiv. Abia în secolul al XVI-lea gândirea europeană, începând cu Thomas Hobbes și John Locke, cărora li se adaugă Francis Bacon și Rene` Descartes, capătă noi orientări. Primul, Thomas Hobbes (n.05.04.1588 – d 04.12. 1679), în preocupările sale pentru obiectele ce pot fi „calculate” rațional, afirmând că „nimic nu a fost în intelect, înainte de a fi în simțuri”, cu alte cuvinte nimic nu poate fi cunoscut înainte de a fi experimentat, deschide calea empirismului. La prima vedere, expresia formulată de către Hobbes părea ermetică, iar de aici, adevărul empiric, de domeniul evidenței. După o perioadă apreciabilă de timp, conaționalul său, John Locke (n. 29.08. 1632 – d. 28.10.1704), frământat de ideea conform căreia niciun concept nu poate exista fără contraconceptul său, face următoarea afirmație: Hobbes a avut parțial dreptate. Nimic nu a existat în intelect înainte de a fi în simțuri, cu excepția intelectului însuși. Altfel spus, nimic nu a fost în intelect înainte de a fi experimentat, cu excepția intelectului însuși. Cele trei cuvinte și o prepoziție „cu excepția intelectului însuși” au făcut să se năruie, în doar câteva luni, biblioteci întregi. Pentru prima dată, în istoria gândirii umane, este afirmat că, la naștere, mintea omului nu este, cum s-a crezut anterior, un fel de tabula rasa (din latină, tablă ștearsă). Ea este purtătoare a întregii informații genetice. Această idee îi permite lui Kant formularea argumentată a adevărurilor apriorii (adevăruri înainte de experiență) și adevărurilor aposteriorii (adevăruri după experiență). Pe parcursul întâlnirilor noastre virtuale, am discutat și am căzut de acord asupra faptului că nu tot timpul adevărurile aposteriorii sunt „adevărate”, prin urmare, nu tot timpul au valoare universală, chestiune de care a fost conștient marele gânditor german. Marea greșeală pe care o face Kant, atât în Critica Rațiunii Pure, cât și în Critica Puterii de Judecată, constă în faptul că dă adevărurilor subiective valoare universală. Neocantienii, prin Cercul de la Viena și Școala de la Baden-Wurttemberg, corectează această afirmație. La nu prea mult timp după gândirea rațională, gândire de la care se aștepta aflarea pe căi raționale, a Adevărului suprem, oamenii de știință, dar și filosofii de după Kant sunt profund dezamăgiți. Locul raționalismului este luat, pentru o vreme, de către hermeneutică prin Schleiermacher (1768-1843), apoi de către Wilhelm Diltfey, Gadamer, Martin Heidegger etc. Toți și tot ce au scris a devenit istorie. Eșecul lor este legat de aceeași patimă umană, aflarea Adevărului ultim, a Adevărului absolut.Din perspectiva mijloacelor de a distinge între adevărat și fals și din posibilitatea de a califica ceva ca fiind adevărat, prin prisma rațiunii, înțelegerii și a legilor logicii, putem propune următoarele distincții: 1. adevărul material, care reprezintă corespondența între ceea ce este judecata care a dus la enunțarea sa în propoziție. Această corespondență este confirmată de experiență. Menționăm că natura acestui adevăr este variabilă deoarece acesta poate fi un adevăr obiectiv, relativ subiectiv etc., după teoria cunoașterii care îl susține, realism, relativism criticism etc. 2. adevărul formal, ce reprezintă validarea concluziilor unui sistem ipotetico-deductiv. Acest tip de adevăr depinde de conținutul propozițiilor și de acordul său cu înțelegerea. Pentru o oarecare limpezime a noțiunilor, amintim lapidar doar că adevărurile pur formale sunt adevăruri analitice, iar adevărurile ce se trag după experiență sunt adevăruri sintetice. 3. Adevărul metafizic, adevăr care se bazează pe ipoteza existenței unui sistem de referință ontologic în ființa oricărei persoane.4. Adevărul unei credințe sau a unei opinii, care reprezintă veridicitatea unei propoziții pusă în acord cu ansamblul de credințe existent anterior. Acest tip de adevăr este numit și adevăr coerență. După cum se poate observa, dacă la cele enunțate anterior mai adăugăm adevărul pragmatic sau adevărul consensual, ultimul, absolut necesar în luarea celor mai potrivite decizii, cu costuri sociale scăzute, analiza noastră, deși sumară, capătă consistență. În lumea contemporană adevărul sau tema despre un anume adevăr, prinde contur doar în cadrul unei abordări de tip holistic și comprehensiv, în timp ce se face apel la toate disciplinele științifice precum și la disciplinele de graniță. Pe deasupra, oricare formă de adevăr trebuie raportat la comunicare. Nimic nu poate fi adevărat în condițiile în care nu este comunicabil sau nu respectă regulile comunicării. Prin urmare, a face afirmația că ceva este adevărat doar pentru că am pus în mișcare rațiunea este ca și cum ai spune că tot ce afirmi tu e adevărat, pentru că tu, ca individ, ești rațional, că ești un „cap limpede”. Fals grosolan și manipulare premeditată, pe măsură. Nimic mai mult! Oameni buni, am trecut în revistă, pe îndelete, documentați și fără patimă, ca de altfel tot timpul, cam tot ce îl poate face pe om absurd în relația, dar mai ales în acțiunea cu semenul său. Am mai spus-o, însă merită repetat: a-ți iubi aproapele, a-l prețui, dacă de mai mult nu ești în stare, este un deziderat și, în unele cazuri, drumul ascetic al omului conștient de sine, de-a lungul vieții. Anterior, am vorbit despre putință, despre conștiință de sine și adevăr. Pentru a mai relaxa întrevederea noastră de acum, dar și pentru a mai puncta o altă carență umană, în numele căreia se proclamă binele pentru om, am să vă spun o mică istorioară. În anul 1979, pe când eram student la prima facultate, în București, propaganda comunistă, chipurile, pentru călirea mea și a celor asemenea mie, în câmpul muncii, în plin foc al luptei de clasă, am fost trimis la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Zona de cantonare, un lagăr în adevăratul sens al cuvântului, împrejmuit cu sârmă ghimpată, păzit de militari, între niște dealuri, în apropierea fostei localități Basarabi, județul Constanța. În interiorul lagărului, militari, puscăriași, deținuți trimiși de regim la reeducare, elevi și studenți, precum și o anume speță de oameni, în majoritatea lor șoferi sau mecanici ce lucrau pe mașinile și utilajele de pe linia canalului, toți inconștienți de pericolul zilei. Acolo, la Basarabi, pe linia canalului, timp de trei luni am văzut zilnic zeci de vieți spulberate de pe fața pământului, trupuri zdrobite până la ștergerea ultimei picături de sânge amestecată într-un fel de moluz, picătură ce ar fi putut să-i restabilească, postmortem, amărâtului, identitatea. Cine avea timp de așa ceva, dar mai ales cine lua în seamă dispariția vreunui neînsemnat al sorții? Aiurea! Bolovani din piatră de calcar, de peste 15-20 de tone, după dinamitare, cădeau din terasă, în terasă, de la cota, să zicem, patru sute, până spre cota zero, spulberând orice urmă de prezent, pentru toți cei ce se nimereau a-i sta în cale. Decesele rar se făceau cunoscute. Comandantul lucrărilor ce se efectuau de-a lungul canalului era un general de armată, general ce se vedea veșnic într-un război cu natura. „Pe front oamenii mai și mor! Ăsta e prețul pentru victoria socialismului! Țara însă va fi recunoscătoare. Pe marginea acestei magistrale lucrări, așa cum a spus Nicolae Ceaușescu, va sta numele tuturor celor ce, cu abnegație, s-au jertfit pentru înălțarea societății noastre comuniste pe cele mai înalte culmi” – se tot auzea țipând zilnic, în fiecare dimineață, prin megafoane instalate de jur împrejurul fiecărei entități (în cazul meu, elevi și studenți) la formarea careului, moment în care se primeau sarcinile ce trebuiau îndeplinite pe parcursul zilei. Mă voi opri cu descrierea acelor orori aici, pentru că și acum, după atâta amar de ani, îmi provoacă suficiente convulsii. Partea mai puțin tragică a fiecărei săptămâni, dacă nu rămâneai cumva stâlcit în vreo imagine ce mintea, în condiții de normalitate, nu o poate concepe, era duminica. La sfârșitul fiecărei săptămâni, făceam duș în băile comune, toate improvizații din placaj, un fel de carton presat, ne spălam lenjeria, iar după masa de prânz, fie zăceam întinși pe saltelele mizerabile, fie, după câți bani aveam în buzunar, mergeam în Constanța, la vreun spectacol și la bere înspumată cu dero, spre profitul celei sau celui ce o vindea. Eu, la invitația unor colegi, am vizitat mai multe localități din Bărăganul cu iz de stătut, dogorit de un soare al unei veri târzii. Spre uimirea mea, din toate așezările umane, prin care am trecut, lipsea simbolul satului românesc, biserica. Peste tot însă, posturi de miliție și milițieni, mult mai mulți decât în locul în care văzusem și eu lumina zilei. Pe de altă parte, la tot pasul, case mici, sărăcăcioase, din chirpici, semn al unei stări precare. Oamenii, de un cenușiu bolnav, fără dinți, cei mai mulți în haine sărăcăcioase, petecite și repetecite. Rar ieșeau în fața porților, iar când cineva străin, ca mine, se îndrepta pe drum spre gară sau locul în care puteai urca într-un jaf de autobuz din care curgea fum și motorină nearsă, se doseau în spatele porților. Din vorbă în vorbă, atât cu cei ce îmi erau colegi, dar și cu părinții sau bunicii lor, am aflat că ei „stateau să plece”, adică așteptau ziua în care puteau să se reîntoarcă în zona Banatului, locurile din care fuseseră deportați, în vremea colectivizării, pentru un petec de pământ și câteva vite în plus sau o casă mai răsărită. Mi-am făcut, pe ascuns, cruce, cât să nu observe gestul meu, vreun zelos al securității sau miliției, și ea amestecată în rahatul vremurilor, și am înghițit în sec. În vara următoare, câteva săptămâni din vacanță, am bătut la pas Banatul, apoi tot ce este cuprins între Salonta și Carei. Casele deportaților într-adevăr îi așteptau, chiar dacă prin acoperișul multora ploaia, viscolul, făcuse ravagii. Într-o localitate Ghilvaci, prin mijlocul căreia trece calea ferată de pe ruta Arad, Oradea, Carei, Satu Mare, locuită într-o parte de unguri, în alta de români, de la un cioban maghiar, Balogh, am aflat cum, până în 1947, când a avut loc Conferința de pace de la Paris, granița României era asemenea unei frânghii șerpuite, care se muta de la o zi la alta, când mai în interiorul României, când mai spre Ungaria. În anii următori am simțit chinurile trecerii prin foc, al scoaterii din firesc, scoaterii din matca sa a țăranului român și a satului românesc din nordul țării, din Maramureș, Bucovina, apoi Moldova cu tot cotul Vrancei, spre zona Munteniei. La tot pasul, glasul dezrădăcinatului lăsat cu ochii în soare, privind sec cerul, și el de un pământiu nefiresc. Bine o fi fost? Evident că nu! Doar neomarxiștii își doresc o repunere pe rug a tuturor popoarelor lumii. De ce? De-aia, de ce mi-a spus mie Stan, bunicul după mamă: „bă băiete, nu ai să o duci niciodată bine dacă nu mai muncește și altul pentru tine!” Știa el ce știa… Tot asta știu și neomarxiștii. Desigur, vremea trece, vremea vine… Spun unii, drept scuză de a lor, la ticăloșiile făcute, că după al Doilea Război Mondial, sub talpa rușilor, indiferent ce am fi făcut, tot aia pățeam. Uite că eu nu cred. În Cehia, în Ungaria, Polonia, nu a fost ca la noi. Zeloșii vremurilor fie au lipsit, fie au stat în banca lor. La noi nu. Iar când vine un tiriplici și te susține apăsat, prin expresii de forma: ,,Mult stimate tovarăşe secretar general Nicolae Ceauşescu, Domnia Voastră aţi instaurat legalitatea, dar aţi lichidat şi un anumit monopol care a existat până în anii 50, şi nu numai până atunci, şi care tindea să împartă pe scriitori în două, cei care erau cu literatura şi cei care erau împotriva partidului. Ceea ce am numit eu „Politica Ceauşescu“ a fost tocmai lichidarea aces¬tor „drepturi“ de obicei ale unor uzurpatori, a unora, foarte pu¬ţini, de a se erija ca adevăraţi iubitori de ţară, a iubirii de partid.” Apoi, „Mult iubite și stimate tovarăşe Iliescu” Și tot așa! (zis-a cândva hoașca comunistă) – iei cu ușurință, nu doar o piele, ci nouă piei de pe țăranul român, iar dacă se opune îl împuști, dă-l în măsa! Ce mare fâs, cum a procedat chiar mult stimatul secretar general, la Dăbuleni, aici, în Oltenia, chiar la începuturile colectivizării. Ehe, ce ți-e și cu zeloșii ăștia?! Limbrici, râme înghesuite în Omagiu, puse la păstrat, că la un adică, prin urmașii lor, „iar pac la războiu” ,,Mult stimate tovarăşe secretar general…” Pui mic, oameni buni, ceva pute, vouă nu?

sursa: facebook