Despre lumină și haitele pradă altor haite

Autor: Nicolae Bălașa

Pentru că tot am vorbit despre veșnicul război al omului cu el însuși, în completarea spuselor anterioare, adăugăm faptul că în 1916 a intrat și SUA în al Doilea Război Mondial. Rezultatul? În următorii doi ani, numărul celor morți sau schilodiți pe front în confruntările armate s-a dublat. Ca un blestem însă, în același timp, cu mitralierele, tancurile etc., cu întreaga tehnică militară de atunci, inventată de către om pentru a măcelări tot omul, gripa spaniolă, observată prima dată la 11.03.1918, în Fort Riley, Kansas, Statele Unite, ajunsă și în Europa, dublează numărul total al morților de pe întreaga perioadă a războiului. Pentru corectitudine amintim faptul că denumirea de „gripă spaniolă” se datorează presei din Spania, care s-a putut manifesta liber, necenzurat, Spania nefiind implicată în conflict. Prin urmare, presa spaniolă a vorbit cel mai mult despre această molimă, apărută, la general vorbind, tot din cauza omului, oricare ar fi fost el, a omului care s-a complăcut și încă o mai face, în mizeria sa absolută: transformarea premeditată a oricărui semen al său în dușman și lichidarea acestuia.Pentru izbândă, gradual o altă mizerie: tot ce a fost mai nou ca invenție a minții omului, a fost probat și folosit în a se rade de pe fața pământului pe el însuși. Apoi, desigur, în același scop, omul a devenit haită, în termenii de astăzi „alianță”, „axă” care mai de care, fără a se opri măcar o zi, din întreaga sa istorie cu iz de hoit, pentru a se întreba dacă a existat vreodată o haită care să nu fi căzut pradă unei alte haite?! Degeaba ni s-a lăsat încă de la facere, în cărțile vechi, ideea de pace și de iubire a semenului (nu există cult pe fața pământului care să îndemne la crimă, sinucidere sau să le accepte pe careva dintre ele), câtă vreme omul este permanent captiv peșterii în care el însuși este statuie mutatăși reașezată de-aiurea, chiar de către el, într-un fel de expoziție a morții. Incapabil de a face drumul spre lumina sa interioară, spre sine însuși, omul este și rămâne orb în fața adevăratelor valori. Cum să afli ce este fericirea și să fii fericit, cum să știi ce este binele, cum să trăiești măcar în rândul lumii, câtă vreme goana după avere dictează adevărul pentru cei mulți, adevăr-minciună clocită la cel mai înalt nivel politic, restălmăcită la televizor și turnată pe gât, prin toate canalele media, omului-momâie mergătoare, traitor în iluzie, te miri unde pe fața pământului? Obișnuiți cu sacrificiul, rotogoliți de sugeratele speranțe, cei mulți merg veșnic înainte cu teama de a nu deranja cumva vreo tertecuță împăiată, pusă de în scaunul puterii.Degeaba ne spune și Biblia, în Matei 5 cu 9 „Fericiți făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, câtă vreme spusa Apostolul, oricare ar fi fost el din preajma Mântuitorului, nu zidește peste noapte castele, nu aduce, la pocnitul din degete, cufere cu galbeni și virgine, celor avizi de putere. Într-o astfel de situație, priponiții în fotoliile de lux, pentru a-și potoli poftele, pun pe roate grija pentru om și îndemnul spre libertate și fac avere. Momâia înțepenită în timp, înfometată și cu scârba în oase, se aruncă besmetică, la fel ca în 1989, în fața gloanțelor. Momâia moare ciuruită și la fel de înfometată, în timp ce semenul său, cap împăiat, trage sforile și mai pune de un iaht, un sac de bani, schimbă virginele, într-un cuvânt, trăiește pe picior mare, veșnic pe valuri. În vremuri de război, se fac averi, nu glumă! Nu degeaba se spune că în SUA, la New York, pe „strada binelui”, când se simte lipsa banului, imediat se pune de o răzmeliță. Axa binelui! …Și axa răului! Axa binelui și axa răului în omul-lume vânturată! Axa binelui și axa răului la nivelul haitelor hămesite cu creiere spălate de trimișii extratereștilor, până mai de curând, unșii lui Dumnezeu pe pământ. Haitele se măcelăresc, ucid, până ce una din ele cade. Și iar vin și mă întreb: Ce haită trebuie să fie acea haită, cât să nu cadă pradă altei haite? Oameni buni, priviți în același timp cu mine: război în Orientul Mijlociu, război în Răsărit, conflicte și încrâncenări cam peste tot pe fața pământului, neliniști în fiecare din noi… Parafrazându-l pe Eminescu, în acest context, mi se pare firesc să mă întreb: Ce ne mână astăzi pe noi în luptă? Din punctul meu de vedere, nimic! În această situație, de ce ne aruncăm așa, ca besmeticii, cu capul înainte? Aici, ar fi multe de spus. Cum toți suntem într-o permanentă fugă și timp pentru a gândi ioc, amintesc numai că, atâta vreme cât vom rămâne înțepeniți, purtători de povară, cu fața la zid, în peștera în care suntem înlănțuiți, cât timp vom vedea doar umbre și vom asculta doar glasul lor, câtă vreme nu ne vom curăți sufletul și trupul în lumină prin căutarea ei, chiar și în condițiile în care avem ochi și purtăm în noi simțul văzului, chiar dacă avem creier și în el ne-a fost pusă ideea de a gândi, nu vom fi oameni, ci, gradual, niște amețiți cu chip de om, la cheremul vremurilor. Pentru a pricepe că în oricare din noi stăruie un nemernic, am să vă povestesc o mică întâmplare cu tâlc, din tinerețe: în București, student fiind, pasionat de teatru, devenisem un abonat al spectacolelor de calitate. Prin urmare, în fiecare zi de luni, de cum se deschideau casele pentru procurat bilete, mă și prezentam: întâi la Național, apoi la Notara, după care, desigur, pentru descrețit fruntea și clătit ochii pe viu cu imaginea unor picioare frumoase, la Tănase. Cam de pe la jumătatea săptămânii, seară de seară, tot spectacole! Actrițe la vedere, balerine, o spendoare… Tânăr fiind, clocotea sângele în mine și tropoteau hormonii mai rău decât armăsarii pe hipodrom, la marile curse. Le dezbrăcam cu privirea. Într-o zi, pe una, în altă zi, pe alta, până ce mi s-au lipit ochii de talia uneia tinerică și pusă pe șotii. Puștoaica, seară de seară, aplaudată la scenă deschisă. Am revăzut spectacolul, i-am dus flori pe scenă, cum se face în semn de respect pentru artă și talent, apoi am invitat-o la restaurant. Într-o săptămână eram fără o lescaie în buzunar și deja așchie, cureaua de la pantaloni nu mai avea găuri s-o strâng pe mijloc. Cădeau pantalonii de pe mine, însă n-am renunțat. M-am împrumutat la un coleg și cu un buchet de flori de câmp, în mână, m-am repezit să-mi văd „capodopera”, la locul de muncă, în teatru, cu mult înaintea unui spectacol. Dintr-un fel de demisol, locul în care își avea cabina, a urcat scările, spre foaier, în zgomotul ritmat al tocurilor de la pantofi. Când să o îmbrățișez și să-i ofer florile, ca din senin, de după o ușă, un ghebos: „draga mea, mai ușor cu tropăitul, că de când cu urcatul, tot urci și urci, iar urcatul deranjează!” După câteva zile am încheiat amical. Ce avusesem de împărțit, împărțisem. Ale tinereții valuri!A doua întâmplare, desigur, cu urmările sale de rigoare. Mai ieri, alalteri, într-un anume context, fac greșeala de-a pune preț pe disprețul ferchezuit și parșiv, din jurul meu, dispreț care pentru meschinării de trei parale, gata, gata să-mi însăileze un dosar penal și să mă arunce în închisoare. În chestiuni de genul sunt cu ochii în patru și nu le-a ținut, însă în paralel cu tot demersul lor anterior, știindu-mi beteșugul, fățarnicii nu s-au lăsat până nu mi-au mai provocat măcar un preinfarct. Am trecut iarăși pe la cele veșnicie, că tocmai ce uitasem gustul morții, însă iar am scăpat. Ce să mai zic?! Viața nu e o pajiște cu miei. Haite sunt la tot pasul, însă iar vin și întreb: ce haită trebuie să fie acea haită care să nu cadă pradă altei haite?A treia poveste se vrea o oarecare pildă de ținut minte. Dacă se vrea, că nu pot obliga pe nimeni! De data aceasta nu e despre mine e vorba, ci despre un biet licurici. Zilnic se simțea urmărit de o târâtură, un fel de șarpe înveninat. De cum a văzut-o, licuriciul speriat și s-a pus pe alergat. Și fugi, și iar fugi, târâtura după el. La un moment dat, obosit, licuriciul s-a oprit. „Vrei să mă mănânci, din câte știu nu fac parte din meniul tău!” „Nu, așa e, nu!” , „Atunci?!” – a întrebat uimit licuriciul. „Nu-mi place nici că strălucești, și nici că luminezi!”Morala: cu cât strălucești mai mult, cu atât vor încerca alții să te stingă, iar dacă lumina ta iluminează în jur, iluminându-ți semenii, stingerea ta devine absolut necesară. Doamne, ce ți-e și cu vremurile, ce ți-e și cu haitele! Doamne, ce ți-e și ție, omule, tot fără lumină?!