Despre Filosofie și nuanța la bălmăjeala sclifosiților în manipularea mulțimilor

Autor: Nicolae Balașa

Oameni buni, dacă tot am pus în scenă, de-a lungul timpului, în diverse cărți, personaje, precum Apulizamă, Limbric Peltic, Brează V Kil, Ștepârță, Piș Belea, Nae Prelipuță, Fircă Capdegloabă, Carcalete, Sucălete, Căcălete, Reta Curcubea, Floaca, Leanca Pișpeea, Grațela Belitot, madam Coi-ika etc., personaje, ce-i drept, pitorești, din spectrul oricărei epoci, cu precădere a celei din prezent, (ferească Cel de Sus, în astfel de chestiuni, pe pământ, timpul, un prezent continuu), m-am gândit că o idee de nuanță nu strică. Nu strică tocmai pentru faptul că și răul, plagă extinsă, ar avea o anume filosofie, asta în sensul nobil al cuvântului, o filozofeală, mai pe românește, la nivel de ,,telectual” clocit, o bălmăjeală de amețit pulimea. Acum, vorba lui Moș Gheorghe, un vecin de tâmplă, de pe la mine din sat, aci, pe plaiurile umoristice, până-n `89, și șleatca lui apulizamă, încă neîmprăștiată, („pretenii cunoaște termenul”, voi, cititorii, rămâne să-l intuiți), tot din populime. Ba chiar la vedere, pe metereze, însă cu damigeana sub pat și debutanta/debutanții la așternut, cum stă bine unui sclifosit nevoie mare, iar de acolo, dă cu tovarășa în sus, de, „mamă iubitoare!…” , dă cu tovarășul și mai sus, „ctitor de… draci uscați”, și tot așa dă și luptă alături luptei de clasă, pentru propășirea pe cele mai înalte culmi. Din perspectiva zilelor ce ne scapă printre degete, ale dracului culmi, doar cu vârful în fundul pământului. Am mai spus-o, dar merită să reamintesc: din punctul meu de vedere, nu cele câteva milioane de purtători ai carnetului de partid, în marea lor majoritate, muncitori îndobitociți și puși în jug cu voia lor, au fost sau pot fi vinovați de tot ce s-a întâmplat, imediat după Al doilea Război și până după `89, nici cei instalați în funcții de către tancurile sovietice, ci cei câteva zeci de nemernici, ce s-au înghesuit în „Omagiu” (volumul ăla, îl știți voi, cel cu iz de curve, plin de spermă împuțită, de sub limbă până în creștetul capului sau vârful picioarelor). Alături lor, alte câteva sute sau mii de lingăi în dos, mâncători de căcat cu tonele și turnători la securitatea politică. Ei, cei din Omagiu, și ceilalți amintiți anterior, sunt vinovați în aceeași măsură în care sunt vinovați politrucii înscăunați înainte și imediat după abdicarea forțată a Regelui Mihai, repet, sunt vinovați de genocidul făcut în numele binelui comun pentru om, pentru popor. Sunt vinovați fie și numai pentru faptul că, fățiș, au susținut idioțenia unei false doctrine, comunismul, l-au susținut pe Dej, apoi, cuplul Ceaușescu. Ei, culturnicii neamului, sunt în aceeași măsură vinovați pentru dezumanizarea femeii, pentru moartea copiilor născuți de-aiurea, în vremurile în care nici măcar scutece din cârpe ponosite nu se găseau, pentru foametea din anii `80-90, ei sunt vinovați de tot ce au pătimit în pușcăriile comuniste, intelectualii români din perioada interbelică, ei sunt vinovați de scoaterea din matcă și dezumanizarea țărănimii române. Pentru toate cele și încă multe altele netrecute în revistă acum, acești derbedei ieșiți la drumul mare, ar trebui să plătească crunt și scump, nu să fie în scaune din care să-și inventeze povestioare cu rezistența prin cultură și, ehe… foaie lată și-un praz verde, ce deștepți am fost odată (Pute! Vedeți și voi, pute. Pute a hoit și molimă!) sau să se viseze nu știu ce prinț venit din cine mai știe ce familie de conți, pițifelnici peste sute de ducate. Domnule, te doare mintea! O asemenea ipocrizie, la scară de masă intelectuală, nu cred că a fost cândva sau pe undeva, în istoria omenirii. Până în `89, ei, ăștia cu rezistența prin cultură și culturalizarea: „Huă, burghezia!, huă, huăăă, ciocoimea!”, în orice oficios al partidului sau revistă de cultură, mijloace de propagandă și de spălat creiere, iar acum, chiar și acum, la ani după „evenimentele din decembrie 89”, pretenții! Și ce pretenții, în condițiile în care, dacă îi iei la scărmănat, operă, ioc sau, cel mult, au una din care nu sunt în stare să vadă cum se scurg zoaiele din propriile jeguri mentale, puse și atunci, și acum, pe hârtie. După mintea lor, o înșiruire de neologisme fără logică în redarea incoerentă a unor vorbe goale de conținut, ar exprima esența inteligenței, împinsă spre absolut. Aiurea! În primul rând, limba română are un conținut și o fonetică, pe care dacă o asculți și o înțelegi, te poți plasa cu ușurință, între cer și pământ, vorbind în aceeași măsură atât cu Dumnezeu, cât și cu oricine din neamul tău, evident, gustând până și neamțul, și latinul din gândirea noastră ca popor. În al doilea rând, când te apuci să faci mămăligă, știi bine de dinainte ce e mămăliga și numai după aceea aprinzi focul și pui, pe pirostrii, ceaunul. Ori aci, în șleatca sclifosiților, se confundă știința cu forma de a bate, la beție, câmpii. Ca să nu ziceți că și eu o iau, tendențios, pe arătură, vă rog să răsfoiți revistele de cultură, subvenționate de către statul român și patronate de către URS-ăria română (nu cred că sunt probleme la decriptarea ultimului termen!), până ce dați, să zicem, de un material în care un profesoraș universitar, vânăt, de altfel, din cauză de pahar, și cu noaptea-n cap și la catedră, la ceas de zi sau seară. El, el ca și mulți alți colegi ai săi, ce mai, personaje caragieliene, cu sau fără mustăcioare! Prin urmare, el, ăla vânăt, dar vânăt rău și cu nasul ca ardeiul roșu, a făcut vorbire despre Ludwig Wittgenstein. Fum, scrum și vânturi, pârțâieli literare, la fel ca în toate revistele URS-ăriei, de ani buni. Bă nene, înainte de a pune plaivasul pe hârtie, că mulți dintre voi la plaivas ați fost, la plaivas ați rămas, trebuia să știți că Wittgenstein a fost un colos al gândirii occidentale, din secolul trecut. Apoi, dincolo de anul și locul nașterii, musai să îi fi cunoscut familia, viața, din ce parte a lumii a venit și în ce direcție l-au purtat pașii, de-a lungul vieții. Care i-au fost emoțiile, slăbiciunile, viciile etc. și numai după aceea, evident, dacă ați citit măcar lucrarea sa, Tractatus Logico-Philosophicus, lucrare pusă sub semnul întrebării de către Bertrand Russell, laureat al Premiului Nobel, să știți măcar conceptele filosofice din antichitate și până la el, la Wittgenstein, pe scurt, să faci nu doar filologie în sensul clasic și nobil al cuvântului, ci și hermeneutică, adică știință, de la Schleiermacher, Dilthey, Gadamer sau Heidegger citire, repet, numai după aceea te apuci să scrii. Altfel ai îndrugat și tu ceva cât să țopăi precum iapa la armăsar. În urma ta, fâsuri și pârțuri, nimic mai mult! Domnilor, dar numai domni nu puteți fi, înainte de a mâzgăli hârțoage și a face dosare false, lipsite de conținut, spre înălțarea voastră pe cele mai înalte trepte socio-culturale, uitați-vă la notele ce le obțin studenții, absolvenți ai voștri la examenele de titularizare și întrebați-vă de ce nu trec de nota patru, peste 95% dintre aceștia. Să vă spun eu? Nu se face, nene, carte, voi nu dați pe la școală, examenele se dau la birtul din universitate, organizat cu program, în sala destinată cursurilor doctorale, licențele se vând anticipat, notele sunt negociate la un pahar, iar boul/vaca și-a luat biletul pentru târgul vieții! Ori, viața nu iartă! Ce să zic?! Păcat de banii aruncați pe geam, bani trudiți de părinții unor inconștienți rămași, în ultimă instanță, pe drumuri, slugi Occidentului bogat. Jenant pentru voi, samsarii fără gram de conștiință, ce vând doar iluzii! Jenant, extrem de jenant! Oameni buni, se știe că emoțiile, slăbiciunile, viciile etc., au influențat într-un anume fel, mai mult sau mai puțin, creatorii din diverse domenii, dar mai ales pe cei ce au pus în pagină omul cu întreaga sa filosofie, au pus în pagină sensibilul în splendida sa mișcare de înălțare spre absolut. A ascunde aceste chestiuni înseamnă fie a ciunti întregul, adică fie a minimaliza adevăratele dimensiuni ale autorului, fie a i le specula, în funcție de interese contextuale, de cele mai multe ori, politice. De exemplu, geniul lui Eminescu trebuia să pălească cumva, pentru a putea străluci chiar și numai o ureche a lui Ceaușescu. Păi putea fi cineva deasupra marelui conducător?! Cei de o vârstă cu mine își aduc aminte bine portretul lui Ceașcă doar cu o ureche. Abia după ce a apărut subtil gluma cu iz politic și numai după ce a circulat, o vreme, din gură în gură, securitatea s-a autosesizat și l-a agățat cu ambele urechi, iarăși în cuiul dinspre răsăritul fiecărei încăperi din instituțiile publice și în fiecare sală de clasă sau cursuri la universitate. Slugile politicului, pentru măreție și un scaun mai moale, l-au trădat pe Eminescu punându-i pe seama unui pahar de vin băut în plus, alcoolismul, în locul unei iubiri de dimensiuni Shakespeare-ene cu Veronica Micle și a unei aventuri cu Mite Kremnitz, aventură ce l-a scos din minți pe Maiorescu, poetul, „sumă lirică de voievozi” – Țuțea, s-a ales cu patalamaua de sifilitic al vremurilor. Au îndrăznit marii îngânfați, împăiați ai literaturii române, să îndrepte ce i-au făcut lui Eminescu toți cei ce îi făcuseră contemporanii și Călinescu, mai târziu? Nu! Nu!, Nu și iar nu! Chiar și astăzi tot muritorul ce a trecut prin vreo școală, află, întâi de toate, că geniul poporului român a fost un alcoolic și a murit în spital la Șuțu, de sifilis. Amintesc faptul că, chiar dacă o fi existat ca boală, la vremurile acelea, sifilisul nu era cunoscut sub această denumire. Apoi, ca imaginea lui, a poetului, să fie complet în umbră, mai amintesc, în bășcălie, zic ei, cu umor, de faptul că o mâță i-ar fi mâncat creierul uitat, după autopsie, de un gură-cască, pe tocul unei ferestre. În astfel de situații, muritorul de rând, în contingentul său prăfuit, râde spre desfătarea gargaragiului de la catedră ce își etalează în acest fel, după el, „marea cunoaștere”. Ce să facem câtă vreme tot prostul crede că nimeni nu e mai deștept ca el?! Prin urmare ar trebui să mai fiu revoltat pentru că aceiași împăiați, râme în istoria contemporană (politică, socială, literară, în special) i-au slujit lui Dej la naționalizare și colectivizare și l-au ridicat în slăvi pentru tot dezastrul, urmare a umilinței și dezumanizării, realizată de către împușcatul și acoliții săi?! Nu știu! Simt însă un cuțit înfipt în spate și un of în adâncul sufletului, când împelițații de teapa limbricilor peltici, cărători de traistă împăunatului, se arată încă în adunări publice, ca îngeri păzitori ai neamului român. Nimic mai fals! Ăștia ar vinde nu doar cultura la tarabă, oricum după ei, subțire, ci însăși poporul cu firea lui cu tot, cu firea despre care a pomenit, în scrierile sale, chiar Eminescu. Dragii mei, ca să nu credeți că am ceva doar cu scursurile din cultură, cu hahalerele ieșite la drumul mare, alături lor, evident cu excepțiile de rigoare, în toate cazurile, segmentul politic din toate vremurile, al cărui singur alibi ar sta în intenția de a face și bine pentru cei mulți (bine ce uneori chiar îl mai și fac), apoi amintesc și faptul că, uneori, cam toți suntem plesniți de indolență, de nepăsare, de răul la vedere. Tragic e că, deși îl vedem și suntem conștienți de el, nu schițăm nici măcar un gest și nu scoatem nici măcar un sunet. Ne retragem în noi, punem capul între umeri și călcăm besmetici alături haitelor gata oricând să ne sfâșie, pentru binele lor, în numele binelui comun. Într-o astfel de situație, este evident faptul că identitatea noastră de om este furată de către șarlatanul pe care l-ai ridicat la rang și în care ți-ai pus speranța, tu, în primă fază, te diluiezi, apoi dispari. Gogu sau oricare din limbricărie, purtătorul tău formal de griji, abia atunci se gudură și grohăie. „Pulimea-i amorțită!” – își șoptește în barbă, într-un pat, între două pahare cu vin, în timp ce pipăie vreo bucă, niște craci sau vreo țâță mai tânără. Tu, prostul de pe marginea șanțului, suferi și lăcrimezi năuc. Bine-i? Dacă suntem sinceri cu noi, nu prea! Iar de aici, din acest „nu prea”, filosofia sau mai degrabă bălmajeala, nuanță cu sens în manipularea omului contingent. Atenție, urmează gara 2024 …!!! Vin alegerile! Feriți-vă de molimă, evitați gunoaiele, scuipați, cu tot curajul, hahalerele timpului sau măcar ocoliți-le, dezinfecați-vă și mâinile, și creierii, citind o carte, tăinuiți între voi, stând în același timp de vorbă cu voi înșivă și numai după toate cele urcați, conștient, în trenul următorilor patru ani. – Pui mic, tu ce zici? – am întrebat puștoaica unei alte generații, despre care am pomenit și data trecută. Am întrebat-o așa, cât să-mi verific crezurile și felul în care sunt asimilate de către cei ce îmi urmează, cei pentru care scriu. Ăștia din generația mea sau mai în vărstă au rămas înțepeniți în păienjenișul propriu și sunt și surzi, și orbi la toate schimbările omenirii.- Ai limbă ascuțită, de soacră, dar îmi placi, ești polemic! În plus, în tot demersal tău, te mai întrebi, apoi te miri, te revolți. Vede omul că trăiești!-Și?!- Și! Bine a fi să ne întrebăm cu toți!…