SUA: Abdul El-Sayed, progresistul care aduce victoria “comunismului rasial” în Partidul Democrat

Nu cumva America este definitiv divizată între popoare devenite aproape străine unul față de celălalt? se întreaba analistul canadian Mathieu Bock-Côté n Le Figaro, analizând victoria politicianului progresist  Abdul El-Sayed în alegerile primare democrate pentru Senat din Michigan. Autorul argumentează că acest succes marchează o schimbare de paradigmă în interiorul Partidului Democrat: trecerea de la stânga tradițională, centrată pe clasa muncitoare și politicile sociale clasice, către un nou populism progresist articulat în jurul politicilor identitare, reprezentării etnice și redefinirii raporturilor de putere din societatea americană.

Victoria lui Abdul El-Sayed în alegerile primare democrate pentru Senat în statul Michigan este semnul unei cotituri inedite în rândul democraților, precum și al unei recompoziții mai largi a spațiului politic și a sistemului de partide din Statele Unite.

Victoria lui Abdul El-Sayed în alegerile primare democrate pentru Senat în Michigan a fost primită favorabil de presa internațională, care o prezintă drept o victorie a aripii progresiste a partidului – spre deosebire de aripa centristă sau pragmatică, depinde ce formulare preferăm. Alții, dorind să fie mai severi, spun că aripa radicală tocmai a învins aripa moderată. Acest narativ nu este fals, dar este teribil de incomplet și omite să amintească în ce măsură această cotitură a democraților se înscrie în cadrul unei recompoziții a spațiului politic și a sistemului de partide american. Trebuie să revenim asupra acestui aspect pentru a înțelege ce se întâmplă.

Din 2015 până în 2024, Partidul Republican a trecut printr-o mutație ideologică de o amploare istorică, similară celei din anii ’60. Atunci, mișcarea conservatoare, relansată de William Buckley și purtată politic de Barry Goldwater, preluase controlul asupra partidului. În mod similar, mișcarea MAGA, întruchipată politic de Donald Trump, a convertit mai întâi Partidul Republican la național-populism, apoi la național-conservatorism, o doctrină mai elitistă, ambele fiind însă mișcări insurecționale și, într-un mod specific american, contrarevoluționare. Mulți au văzut în această evoluție, fără să se înșele, o revoltă a Americii tradiționale și chiar a Americii albe împotriva imigrației masive și a ideologiei woke.

Prin efect de oglindă, ceva similar se întâmplă și în Partidul Democrat, care întoarce în acest moment pagina memoriei rooseveltiene și a misticii familiei Kennedy. Oricât de straniu ar părea, Joe Biden a fost ultimul moștenitor al acestei ere. Se dorea un progresist, dar centrist, foarte deschis către diversitate, dar fidel clasei muncitoare albe. Momificarea sa în timp real, chiar în timp ce se afla în funcție, a ilustrat într-un mod crud sfârșitul acestei epoci. Venise timpul unui populism de stânga. Însă acesta nu mai avea să fie cel al lui Bernie Sanders, bătrânul socialist din Vermont, cu o retorică îndreptată împotriva celor 1% în numele celor 99%.

Noul populism avea să fie cel al persoanelor „rasializate” – în spațiul francezs-ar spune că stânga radicală americană a trecut de la un amestec de Jean-Luc Mélenchon (perioada 2017-2022) la o sinteză nouă între Bally Bagayoko și Rima Hassan. Ținta sa este clară: supremația albă, aflată aparent la temelia societății americane contemporane, care ar trebui prin urmare „decolonizată”. Această logică a reparațiilor rasiale, împrumutată din naționalismul de culoare al anilor ’70, este preluată acum de populațiile proaspăt imigrate pentru a obține o redistribuire a bogăției populației albe pe o bază etnică. În Statele Unite se vorbește tot mai mult despre „comunism rasial”. Formularea este șocantă, dar revelatoare.

Această nouă stângă radicală s-a implantat la nivel municipal, așa cum s-a văzut în mod eclatant prin victoria lui Zohran Mamdani la New York, în 2025. Demografia metropolei îi era favorabilă, la fel ca cea a multor altor orașe mari americane, precum Chicago sau San Francisco. Această mișcare nu avea însă să rămână cantonată pe scena municipală, chiar dacă aceasta a servit drept rampă de lansare și laborator. Urma etapa cuceririi puterii la nivel național, chiar în interiorul Partidului Democrat. Suntem deja acolo, în perspectiva alegerilor parlamentare de jumătate de mandat (midterms) din această toamnă și a viitoarelor alegeri prezidențiale.

Revenim, așadar, la alegerile primare pentru Senat din Michigan. Vechiul Partid Democrat și cel nou s-au înfruntat acolo. Establishment-ul a fost înfrânt. Chiar dacă scorul a fost strâns, s-a impus o tendință de fundal care se va afirma din ce în ce mai mult. Iar centriștii vor sfârși prin a se ralia — sistemul de partide american obligând tendințe contradictorii să coabiteze. În Michigan a existat, evident, o sociologie particulară, statul având o comunitate arabă importantă. Ar trebui să fim surprinși, prin urmare, că relația dintre Statele Unite și Israel s-a aflat în centrul bătăliei? Transformarea demografică a Statelor Unite ar putea, mâine, să schimbe politica externă a imperiului vremurilor noastre.

Nu cumva America este definitiv divizată între popoare devenite aproape străine unul față de celălalt? Între Donald Trump, care asimilează Partidul Democrat cu comunismul, și acesta din urmă, care vede în actualul președinte un fascist, și știind că ambele partide se bazează pe baze socio-demografice care mai degrabă se evită decât coabitează, ne putem permite să afirmăm acest lucru. Este o dinamică de secesiune mai mult sau mai puțin pașnică care se instalează — mai mult sau mai puțin pașnică deoarece, așa cum s-a văzut în cazul ICE, unii reprezentanți ai stângii legitimează acum o retorică insurecțională și chiar folosirea violenței politice împotriva unei puteri decretate ilegitime. Sau poate este vorba pur și simplu despre un război civil rece. Acest scenariu este, probabil, cel mai plauzibil.

sursă: Le Figaro