Despre perspective și reflecții de context în aflarea adevărului

Autor: Nicolae Balasa

Ca omul de modă veche, omul pentru care obrazul contează, desigur, după oricare întâmplare sau acțiune socială, aștept reacții din partea actorilor implicați, fie și doar pentru a mă lămuri contextual. Asemenea mie, milioane de oameni, participanți direct sau indirect, vor să știe, să cunoască și să-și recapete pacea sufletească, mai ales în condițiile în care tot ce s-a petrecut în jurul lor putea modifica, în bine sau în rău, însuși sensul vieții.
Anul trecut și anul acesta, au bătut la ușă alegerile locale apoi cele generale, gargaragiii și-au făcut numărul, iar aici, pe plaiurile mioritice, poporului i-a rămas, ca și până acum, „jocul de gleznă și ciocul mic – că doar noi suntem puterea”.
Ce să zic?! Schimbarea se simțea în aer și țopăia pe buzele tuturor, dintr-o parte în alta a țării. Frica instinctuală scoasă pe tarabă de aceeași palavragii-purtători de griji ai omului, și-a făcut numărul, iar rezultatul alegerilor a fost cel care a fost. Atât la cele locale, dar și la cele generale, a ieșit cine a ieșit! Nemulțumirea unora, ca de altfel și emoțiile tuturor s-au diminuat odată cu împăcarea omului cu sine. „Nu a fost să fie” – și-au șoptit unii și, din câte se vede, zic eu, încă nu a ajuns cuțitul la os, în aceeași profunzime. O oarecare strângere de inimă, pe alocuri, chiar nemulțumire, au avut-o și șefii partidelor și tot alaiul împărătesc, bine ancorat în lupta politică.
Împăcarea lor, a politicienilor cu ștaif, după o oarecare bâlbâială și nesigurață, a venit din socotelile de împăcare cu ei înșiși, socoteli ce au generat expresii de genul „mai împrăștiați, dar, la un adică -vorba lui Caragiale – tot noi suntem.”
Al treilea tur de scrutin, cel organizat pentru alegerea președintelui, la diferență mică de timp, pe fondul emoțional ce ardea încă mocnit, situația s-a complicat. Nu voi continua să reamintesc ce s-a întâmplat, dar cum s-a întâmplat este o ată poveste, deocamdată, doar intuibilă. Mai ales după anularea turului întâi! Nu voi zăbovi nici asupra anulării cu o retorică ce, oricum, a avut loc, pentru că tot un fel de pierdere de vreme ar fi.
Omeni buni, primul meu semn de întrebare s-a ridicat în momentul în care, la data de 16.12.2024, absolut imprevizibil, Nicușor Dan și-a anunțat candidatura, ca independent, în condițiile în care în turul întâi, tur anulat, nu a participat. Un oarecare succes vizibil, ferchezuit, l-a avut doamna Lasconi, colegă a domnului Nicușor Dan în USR (Uniunea Salvați România).
Prin urmare, dincolo de frământările despre cum am ajuns aici, întrebarea unu: ce l-a făcut sau cine l-a făcut pe Nicușor Dan să candideze? Cine l-a susținut și cu ce, încât să creadă în victoria sa? Doi: Ce a promis la schimb candidatul Nicușor Dan, în cazul în care va deveni președinte? …Și trei: a fost premeditat cu mult înainte acest fapt, cu toate igredientele ce le presupune o campanie electorală de succes?
Pentru a-mi formula un oarecare răspuns la fământările mele, am să amintesc câteva chestiuni din istoria omului aruncat în această lume.
Vă spuneam cândva, în scrierile mele, cum dintr-un context al ieșirii din firesc, să zicem, dintr-un fel de nebunie contextuală a lui Nietzsche, extremismul occidental a urzit o doctrină de exterminare a celor slabi, a celor ce nu s-au circumscris arianismului nordic. Pe de altă parte, în răsărit, Lenin, apoi Stalin au impus cu forța o altă doctrină, marxismul. Una de dreapta, cealaltă de stânga. Sâmburele lor, al celor două doctrine, din punctul meu de vedere constă în faptul că „oamenii sunt egali doar în fața legii”, lege care nu pune semnul de egalitate, între ei, între oameni, la general. Nici nu ar fi posibil câtă vreme unul este mai educat, altul mai puțin educat, unul este, din naștere, mai inteligent, altul nu etc. Din aceste considerente, perioada modernă pentru păstrarea unui anumit echilibru social, a pus în pagină, pe alocuri și în practică, „Drepturile omului.” Dincolo de aceste drepturi, desigur, omul îngânfat, omul narcisist, omul târîe brâu, omul ipocrit, omul frustrat etc. în forma sa manifestă. La cele spuse, trebuie adăugat faptul că aceste drepturi sunt mai mult sau mai puțin puse în practica socială, de politicieni, în funcție de scopul și interesele lor, la care, pentru credibilitate, atât cei de dreapta, exremă dreaptă, cât și cei de stânga, extremă stângă, au acționat sau acționază în virtutea binelui pentru om.
Acum, în numele acestui bine pentru omenire, Hitler și naziștii săi au ucis, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, peste 10-15 de milioane de oameni, în timp ce alte milioane s-au rostogolit în viață cu trupul și sufletul ciuntit. Stalin, un tâlhar de drumul mare, ajuns în fruntea statului, și-a adăugat și el în palmares cam aceleași cifre la capitolul morți și schilozi.
La o primă sinteză, aducem în scenă câteva minți, pe alocuri diabolice, cum a fost a lui Marx, Engels, Nietzsche, Lenin, Stalin, Buharin, Troțki etc., minți care, în numele grijei pentru om și înaintarea lui spre cele mai înalte culmi ale binelui, răsucesc cuțitul în pântecul omenirii și îi schimbă cursul. După această „ispravă”, desigur, suferință cât cuprinde, oriunde pe suprafața pământului. Întrebarea e cum au reușit cei câțiva să întoarcă omenirea pe dos, ca pe o haină ponosită, apoi să o pună cu „botul pe labe, fără a clinti?”
Convins că e timp pentru toate, vom lăsa răspunsurile la această întrebare pentru o altă dată. Firesc mi se pare să rămânem pe firul istoriei, ca și în cazul lui Nietzsche, pentru a poposi la data 28 iunie, anul 1712 (evident, înainte de a se naște Marx și, desigur, înainte de a apărea doctrina sa) la Geneva, unde s-a născut Jean Jacques Rousseau, după unii exegeți, un ilustru gânditor al iluminismului, după mine… Chiar dacă, în timpul studiilor, am avut o anume admirație pentru scrierile sale, astăzi, când încerc un fel de restructurare a răului urzit de gândirea umană, de-a lungul istoriei omului, am suficiente rezerve.
Pentru a ne împrospăta memoria, reamintim faptul că iluminismul este o replică la adresa barocului ce a încercat înlăturarea dogmelor religioase, prin iluminarea maselor pe baza experiențelor proprii. De altfel, Iluminismul este cel ce a pretins eliberarea ființei umane de incapacitatea de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa unor instrucțiuni exterioare. „Nimic nu este în intelect, înainte de a fi în simțuri” – spune Hobbes în favoarea acreditării empirismului, a adevărului ce ar rezulta din experimentul științific, iar Kant proclamă: „Aveți curajul de a vă folosi propriul simț al rațiunii” .
În aceste condiții, trebuie amintit mai întâi că omul și istoria sa au fost puse sub semnul întrebării de aproape toți gânditorii europeni, ai Renașterii și nu numai. Dacă Thomas Hobbes, născut la data de 05.04.1588, în Anglia, a plecat de la premisa conform căreia natura umană este dominată de egoism („homo homini lupus est” – omul pentru om este lup), prin urmare omul este rău de la natură, însă el se poate modela în societate prin intervenția statului, Jean Jacques Rousseau critică această viziune, susținând cu înverșunare contrariul: „oamenii ar fi liberi, înțelepți și buni în starea naturală, și că instinctul și emoțiile, atunci când nu sunt distorsionate de limitările nenaturale ale civilizației, sunt vocile și instrucțiunile naturii de viață bună. – Rousseau, Jean-Jacques, 1754, „ Discourse on Origin of Inequality, part two”, The Basic Political Writings Hackett, p. 65.
Prin urmare, omul este bun de la natură, dar societatea îl corupe. Rousseau vede izvorul inegalităților sociale, asemenea lui Engels, în apariția proprietății private, proprietate care stă la originea formării statului și mai târziu a despotismului. Având în vedere premisa conform căreia inegalitatea încalcă așa-zisul contract social încheiat între oameni în perioada trecerii de la starea naturală la starea „civilă,” pentru a reveni la morala necoruptă specifică „sălbaticului nobil”, ea, inegalitatea, și evident proprietatea privată trebuie înlăturate. Vă mai aduceți aminte expresia elegantă rostită de Ion Iliescu, primul președinte al României după 89, „proprietatea este un moft”. De acord, da, un mare moft, însă după care tânjea întreaga nomenclatură comunistă din timpul lui Ceaușescu, nomenclatură căreia regimul îi dăduse puteri nelimitate. Activul de partid și de stat, inclusiv securitatea și comandanții din armată și-au părăsit conducătorul iubit tocmai pentru faptul că puterea pe care o aveau nu își găsea expresie în confortul zilnic, nu își găsea echivalență în ceea ce numim „fală socială”. La ce bun buzunarul doldora de bani obținuți doar pe tranca-fleanca, câtă vreme nomenclaturiștii și odraslele acestora nu aveau acces dincolo de ușa unor cârciumi și dincolo de chiloțeii tetra purtați de vampele de cartier? În primul loc se îmbătau ca porcii, în cealaltă locație, vomau, ca nesimțiții, peste sânii căzuți și coapsele unor dezbrăcate ale sorții. Oameni buni, până să reamintim definiția Contractului social, fără a trage o concluzie, privind în zilele noastre, la noi, precum și în statele lumii contemporane, observăm cu ușurință că între „omul-dumnezeu” „omul cu voință de putere”, al lui Nietzsche, „omul-nou” al lui Lenin și Stalin, și „sălbaticul-nobil”, creionat de către Rousseau, ar trebui să existe, formal vorbind, cel puțin ideea de morală nealterată, morală ce devine un non sens în momentul în care coborâm în lumea reală. Omul de acest tip nu există. În lumea reală omul cu voință de putere (politică, în special), omul-nou sau sălbaticul-nobil, dincolo de masca socială pe care și-o afișează contextual (amintim Teoria Idolilor la Francis Bacon), își dorește puterea, confortul și stima socială, ca împlinire de sine. Fără a-și etala la vedere averea și fără a arăta că poate decide asupra altora, fără a fi adulat public, acest tip de om nu există, nici pentru el și nici pentru societate. Prin urmare, grija față de om este doar mijloc și scop, nimic altceva. Într-o asemenea conjunctură, omul contingent rămâne la mila vremurilor și de ce nu, din nou doar mijloc și scop, când cei enumerați mai sus, de data aceasta în cadrul societăților de consum, dintr-un prea plin al huzurului, cad în plictisul vremurilor, în plictisul istoriei și, din invidie, în locații de lux, însă, de data aceasta, animate și stârnite de chiloței tanga, mai pun de câte un război sau vreo revoluție, ce le va aduce, cu siguranță, profit și pe termen scurt, și pe termen lung. Da, știu că noi cei mulți nici nu vedem și nici nu vrem să ne acceptăm soarta. De aici și comportamentul lamentabil, ambiguu, nesigur etc., din care am exclus, apriori, onoarea, demnitatea, tot ce ne-ar putea asigura verticalitatea de oameni în lume. Peste tot, mai cu ușurica, nu cumva să ne cadă ouăle sau să ne pice galoanele. Nu degeaba, înainte de89 se spunea că unul din trei români era turnător la securitate. Cu ușurelul! Ciuguleai și tu, ca toți nemernicii, din rahatul timpului. Nu am idee, dar cred că și astăzi procentul este același sau pe cale de a fi realizat. Cu siguranță însă, cum ne-am ținut ca zeama de varză stricată, dintr-un an în altul, până în zilele noastre, chiar dacă unii au mai și murit, alții au plecat din țară, numărul unui anumit tip de personaje, precum Apulizamă, Limbric Peltic, Brează V Kil, Ștepârță, Piș Belea, Nae Prelipuță, Fircă Capdegloabă, Carcalete, Sucălete, Căcălete, Reta Curcubea, Floaca, Leanca Pișpeea, Grațela Belitot, madam Coi-ika etc., personaje, ce-i drept, pitorești, a rămas același. El poate fi luat în seamă mai ales de către sociologi, pentru statistici și previziuni sociale, drept o constantă.
Revenind la Rousseau și Contractul social, reamintim faptul că în opoziție cu dogmele religioase, în special cu Biblia, prin urmare, în același sens cu evoluționismul, omul, la origini, nu a fost ființă socială. Rousseau consideră că dependența de social a fost dobândită de către om de-a lungul evoluției sale, în condițiile de ființă insuficient de dotată fizic, în lupta pentru supraviețuire. În cadrul acestui climat existențial, omul ce nu avea cunoștința existenței lui Dumnezeu, protector al său, în oricare stadiu sau formă de organizare a sa, (familie, trib etc.), este obligat de concurența nemiloasă să renunțe la starea sa naturală, își pierde anumite drepturi și proprietăți naturale, transferându-și-le către stat pentru a putea beneficia de drepturile colective gestionate de către acesta. Până aici, gândirea lui Hobbes, care vede asocierea umană din interes, prin urmare existența unui contract social prin renunțarea voluntară la drepturile și libertățile sociale, concepția despre lume și viață a lui Jhon Locke, gânditor și om politic englez, care considera natura umană fundamental socială, iar statul și societatea ca o formă de întărire și prelungire a relațiilor preexistente în starea naturală, gândirea despre societate a lui Rousseau, pe care doar ce am trecut-o în revistă, par, la prima vedere, ideale pentru conviețuirea omului în societățile moderne. Textul meu înșală la fel cum m-au înșelat pe mine cursurile susținute de către profesorii mei în timpul studiilor. Din acest motiv vă spuneam cândva că adevărul spus pe jumătate, inevitabil, într-o zi va provoca un rău ce va afecta chiar și pe cel ce se consideră intangibil, cunoscând cealaltă parte. Toți cei trei gânditori, inclusiv noi, considerăm statul o necesitate, câtă vreme, în termeni moderni, statul este un stat de drept ce și-a căpătat legitimitate prin garantarea securității individului, din toate perspectivele, dar absolut toate (securitate socială, educațională, medicală, națională, identitară, alimentară etc.) Ce au pierdut din vedere cei trei, dar și noi, ca oameni, locuitori ai planetei, din toate timpurile, este legat de cel ce ajunge la vârful statului și de aparatul său consultativ. Când am vorbit despre întoarcerea lui Lenin din Elveția, în Rusia, pentru a pune mâna pe putere, am omis, intenționat, să vă spun că el, Lenin considera că trecerea de la tipul de societate capitalist, la societatea socialistă, avea nevoie de o perioadă de tranziție. Buharin, prietenul lui Lenin din exil, îl contrazisese spunându-i apăsat că pentru a impune noua doctrină este nevoie de o puternică dictatură, dictatura clasei muncitoare, sub denumirea căreia încercau să ascundă dictatura lui Lenin și a lui Stalin în persoană. Nici măcar cea mai ipocrită minte a vreunui muncitor de rând, nu cred că și-a imaginat vreodată cum gloatele, pulimea, cum îi spunem astăzi, ar fi, de exemplu, în scaunul de la Cotroceni. Nimeni, mai puțin mintea lui Rousseau, care credea în indivizibilitatea suveranității poporului, suveranitate ce consta în luarea deciziilor politice de către toți membrii majorității. Absurd! Cu tot absurdul, idei precum aceasta au animat toate premisele Revoluției Franceze de la 1789, (1789-1799), revoluție ce a marcat pe de o parte sfârșitul monarhiei și bisericii, pe de alta, apariția democrației și naționalismului. Societatea franceză a suferit transformări profunde. Privilegiile feudale, aristocratice și religioase au fost puse sub semnul întrebării, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost mascate (nu înlocuite) sub sloganul „libertate, egalitate, fraternitate”. Vă aduceți aminte ce striga Dinescu la TVR? Dar Iliescu și generalii din jurul său, în apelurile mascaradă de adormit pulimea, până la preluarea puterii de către noii și aceiași vechi argați?
Revenind în Franța, timp de aproape 10 ani s-a tot strigat, în te miri ce context, pe baricade sau la cine mai știe ce colț de stradă „libertate, egalitate, fraternitate”. În 1799, într-o învălmășeală totală, pe alocuri, întreținută, la fel ca în Rusia anilor 1917-1920 și după aceea, sau la fel ca la noi, în România anilor 1989 -1999, când are loc ultima mineriadă, Napoleon, printr-un context de împrejurări, devine împărat și pune tunurile pe „revoluționari”. „Ciocul mic, eu sunt acum la putere”, ar fi zis o cucoană de-a noastră dacă s-ar fi înscăunat acolo și atunci, în Franța. Nici Napoleon nu a fost mai altfel. După ce a călărit aproape toate vampele de pe la curțile regale, din Europa, în ideea de a face tot felul de alianțe , care mai de care mai jegoase, și-a dus o întreagă armată, până sub zidurile Moscovei, locul în care, doar din cauza înghețului au murit peste un milion de militari. Făcând la rigoare socotelile, alte zeci de milioane de oameni au sfârșit tot de foame, de molimă, de ciumă, tot schilodiți și tot cu sufletul ciuntit, cum au murit și în cele două Războaie Mondiale.
Prin urmare, cei peste 450 de ani, de pe vremea lui Hobbes și până astăzi, structurați în: „sălbaticul nobil” al lui Rousseau, în ”omul-Dumnezeu”, „omul cu voință de putere”, al lui Nietzsche, în „omul-nou” al lui Lenin și Stalin, al comunismului, în genere, sub masca binelui pentru omenire, cu indulgența popoarelor, devin dictatorii și călăii celor ce i-au împins pe scaunul puterii.
Atent cu toate sloganurile, la toată semantica discursurilor ce au fost rostite după anularea turului întâi, 06.12.2024, discursuri de forma „voi cei care l-ați votat pe C G sunteți pleava societății” mă întorc la Nietzsche, pentru a vă spune că, la doar 16 ani, îl întâlnește printre mulți alții și pe Ortlepp, poet, bun orator, după unele mențiuni istorice, un fel de inteligență a vremurilor respective, însă o inteligență ratată din cauza alcoolului, pe care îl consuma zilnic, în cantități mari. Totuși, carismatic din fire, Ortlepp reușea, între două beții, să strângă în jurul său tinerii cărora le predica ateismul lui David Ștarauss, un presupus teolog din Naumburg, Saxonia. Sub influența așa ziselor concepte ale lui David Ștrauss, rostite sforăitor de către Ortlepp, probabil și sub influența alcoolului, dar și dintr-un fel de plictiseală istorică, (românul spune altfel: „când ți se urăște cu binele”), tânărul Nietzsche iese voit din firescul contingenței și îi scrie sorei sale, Elisabeth, o scrisoare-eseu în care decretează: „Dacă vrei pacea sufletească, atunci crede. Dacă vrei adevărul, atunci cercetează! (…) Eu mi-am pierdut credința!”
Cu alte cuvinte, Nietzsche pune pe prim plan cercetarea istorică în detrimentul credinței și bisericii, în ideea desființării lui Dumnezeu. În lucrările „Așa grăita Zaratrhustra”, apoi în „Antichristul”, Nietzsche, supărat parcă și pe el, și pe Dumnezeu, și pe lume, revoltat, întreabă: „Dumnezeu!, cine este Dumnezeu?” apoi, tot el răspunde: „Dumnezeu este omul de rasă ariană, descendentul triburilor nordice. Dumnezeu este răul suprem al creștinismului, mai dăunător decât viciu, pentru că îl ridică pe cel slab și îl încătușează pe superman-ul puternic, liber de virtuți și acid moral. Iubirea de aproapele tău și mila pervertesc ordinea naturală. Doar cel puternic are dreptul la viață. Vreau pe Dionissos în locul Răstignitului.” În cultura greacă, ca de altfel în mai toate culturile lumii, Dionissos are multe interpretări. Considerăm că în cazul de față, Nietzsche îl folosește pe Dionissos cu sensul de zeu al vinului, al extazului și fertilității, numit de romani Bacchus.
Altfel spus, Nietzsche acreditează ideea de rasă ariană și ideea de om-dumnezeu, de supraom. Ambele idei se împletesc în expresia cunoscută nouă sub forma de: „Dumnezeu a murit”. Prin urmare, „doar cel puternic are drept la viață”, doar supraomul!
Dragii mei, acest slogan, „Dumnezeu a murit!” a pervertit chiar și cele mai agere și precaute creiere. Învățați precum Carl Jung, vrăjiți de ideea de supraom, de Om-Dumnezeu, precum și de ideea de rasă ariană, țin cursuri din „Așa grăit-a Zaratrhustra”.
Orbiți de aceleași idei, cei peste 80 de milioane de germani acceptă și se aruncă orbește atât în Primul Război Mondial, dar mai ales în cel de-al doilea considerându-se salvatorii omenirii. Hitler este atât de fascinat de ideile lui Nietzsche încât, în 1939, merge personal la înmormântarea Elisabethei, o mare adeptă a nazismului, promovat, în Germania, de către Fuhrer, partidul în fruntea căruia se așezase. Sub impulsul ieșirii din firesc și sub așa zisa grijă fața de om, față de binele său, plaga se extinde în întreaga Europă, chiar și în România. Mișcarea legionară orbește, la rândul său, o mare parte a elitelor românești. Dezastrul prin care este obligată să treacă țara, ca de altfel întreaga omenire, este mai mult decât evident.
Dragii mei, interpretarea ideilor lui Nietzsche, în fel și chip, ideologic, în special, nu a fost singura cale de învrăjbire a omului împotriva semenului său, din vremurile acelea, cum nu a fost nici în timpul acestor campanii din anii 2024 și 2025. Asemănările sunt vizibile! Repet: „Voi pupătorii de moaște…” – Dumnezeu nu exisă, „Occidentul nu mai are nevoie de suflet”- Colid Armand -; voi cei care l-ați votat pe C G sunteți pleva societății”; „populisme” Altfel spus: Voi nu aveți dreptul la viață, ciocul mic, noi suntem la putere” etc.
Pentru corectitudine, trebuie spus că, interpretat, în special, din perspectivă filosofică, Nietzsche chiar este un mare gânditor al secolului XIX.
Nu știu dacă am răspuns la întrebarea: ce ne-a făcut să fim așa cum am fost în această perioadă de precampanie și campanie pentru alegerea președintelului, însă cu siguranță am sugerat anumite chestiuni. Crearea sentimentului de frustrare și de potențare a lui, prin frică, apoi împărțirea (radicală) a maselor, printr-o formă de promovare a extremismului, a fost și încă mai este la vedere.
Pentru a răspunde la următoarele întrebări, voi apela iarăși la istorie îndemnat de spusa Ecleziastului „Ce este a mai fost și ce va fi a mai fost”
Mai jos voi republica un material și voi face câteva precizări:
Benjamin H. Freedman (născut în 1890) a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contra¬dictorii personalităţi ale secolului trecut. Acţionar al companiei Woodbury Soap, din New York City, un evreu de succes în lumea afacerilor, realizează, la vremea aceea, o avere evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari. După cel de-Al Doilea Război Mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din sumele deţinute pentru a prezenta opi¬niei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. Din acest motiv, mărturiile sale par a fi extrem de valoroase, câtă vreme provin chiar din interiorul celor mai înalte niveluri ale organizaţiilor evreieşti. Trebuie amintit şi faptul că Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii ame¬ricane, şi orice afirmaţie a sa are cel puţin trimiteri în lumi posibil greu, chiar foarte greu accesibile. Despre actualitatea discursului pe care îl redăm mai jos, despre actualitatea mesajului, a conotaţi¬ilor sale, nu este cazul să vă conving. E suficient să-l parcurgeţi cu atenţie, să priviți la tot ce se întâmplă în lumea contemporană și să meditați asupra a tot, holistic și comprehensiv.
3) fragmentul este parte din textul ce se gă¬seşte în revista precizată mai sus („Lumea“, nr. 7/2010). De asemenea, el se găseşte şi ca discurs (magistral !) al lui Benjamin H. Freedman, pe internet ;
4) reluarea acestei teme nu se vrea o critică, nici măcar un punct de vedere, ci doar o aducere aminte, o (re)conştientizare a celor spuse şi a faptelor petrecute în contextul comunicat, iar pentru noi, acum, o banală comparație a unor vremuri ;
5) în măsura în care înţelepciunea mai repre¬zintă ceva, nu ar strica măcar un gram, în mintea oricui şi, mai ales acolo unde gândirea este, la unison, un fel de software prost gândit şi direcţionat doar spre un singur scop ;
Revenim la spusele lui Benjamin H. Freedman:
,,Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligio¬narii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut ? Întâi s-a petrecut Primul Război Mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lu¬crul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câşti¬gase acel război : nu doar de iure, ci chiar de facto. Submarinele germane, care au fost o surpriză pen¬tru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptă¬mână, după care a urmat foametea. În aceeaşi peri¬oadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni.
Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Ar¬mata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă ; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germa¬nia era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc status quo ante basis. Aceasta înseamnă «să dăm războiul deoparte şi să consi¬derăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă». Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministe¬rul de război britanic şi aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate docu¬mentele care dovedesc afirmaţiile mele – a spus: «Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri.»
La vremea respectivă, Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei : «Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie». Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg : «Vom aduce SUA in război, ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia». Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea, Marea Britanie a făcut această pro¬misiune sioniştilor, în octombrie 1916. Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor ; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul. Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând : «Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!». În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de ea, în speranţa de a vedea Rusia îngenuncheată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus la o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde. După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germa¬nii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni“. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germa¬nii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i : «Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţi¬nem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson, să aducă în război Statele Unite». Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război. După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus : «Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război». Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă «o chitanţă». Iar «chitanţa» a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisi¬unea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am făcut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei : era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferin¬ţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus : «Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?» După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Bal¬four. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăi¬mântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace. Evenimen¬tele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei, cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească : «Iată, într-adevăr, trădare !». A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor : «Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă». Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată Rusiei. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dure¬roasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imagi¬naţia unui om nu le poate concepe. Apoi imagi¬naţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de proprii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în răz¬boi împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor, faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi. Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii tre¬buiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germa¬niei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germa¬nia doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo «un stat evreu». Nahum Soko¬lov, precum şi toate marile personalități de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru. Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment reli-gios. Era ceva totalmente politic. Era ceva total¬mente economic. Orice, dar nu religios. Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune «Shema’Israel» în loc de «Tatăl Nostru». Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru : ger¬manii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar Primul Război Mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una : vina de a avea succes. Germanii cre¬aseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial. Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. Trei sute de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în urmă¬torii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii ; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială ; Germania surclasa pe ori¬cine ; Germania producea produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestor lucruri ? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic. Să reve¬nim la situaţia de după Primul Război Mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamen¬tul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Hull, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii interna¬ţionale. Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918–1919, comuniştii au preluat puterea în Bava¬ria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoa¬rece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Ger¬mania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda. Apoi, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modu¬rile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germa¬nilor împotriva evreilor era similară cu lupta noas¬tră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohi¬biţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra). Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimen¬telor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare glo¬bală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare. După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amster¬dam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei : «Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voas¬tră !» Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii. Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Unter¬meyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA ! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte : «Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împo¬triva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export». Era o realitate : două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără ex¬port două treimi din germani ar fi pierit de foame. În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală : «Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Adminis¬tration». Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic. Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat «Made in Germany». Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria «Hitleriştii» sau «Asasinii !» – aşa cum se face uneori în Sud. Într un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta «Made in Germany». Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste. În timp ce acestea se petre¬ceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus : «Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria ?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva ?!» Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în amba¬sada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împo¬triva evreilor era responsabilitatea lor pentru iz¬bucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri. În acea perioadă, trăiam în Ger¬mania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă ; nu exista cale de mijloc.. Şi germanii se deciseseră : aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea. În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovie¬tică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, «dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru». Aşa cum azi, în America, spunem «dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru». Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii. Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al doilea război mondial ? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dumneavoastră ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dumneavoastră nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respec¬tivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur ? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut ? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campa¬niei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul. Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozi¬telor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut. Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Eu¬ropa, pentru a fi măcelăriţi ! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte. În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori : ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loia¬litatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, america¬nii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.“
Benjamin H. Freedman
Nu pot crede că textul nu v-a făcut, măcar, să întrebaţi : „oare aşa să fi fost ?“. Indiferent de răspuns, nu trebuie să punem sub semnul întrebării pe careva, cu atât mai mult nu trebuie să urâm pe nimeni acum, după ani de zile, pentru toate cele întâm¬plate, într-un moment în care rănile sunt reinfectate! În plus, sincer, nici nu-i putem pune pe toţi evreii în aceeaşi oală (în oricare naţie, în oricare popor de pe faţa pământului, chiar şi la noi, vedem bine, oameni şi oameni!), însă nu trebuie nici să uităm şi că, în timpul lui Solomon, cetăţile care erau sub robia lui Israel, plăteau (că altfel…) o taxă de 666 de galbeni.
Pentru că timpurile îmi par cumva copie la indigou, și pentru că ceva din cele mărturisite de către Benjamin H. Freedman , încă îmi sună în urechi, iarăși vin și întreb: cine l-a susținut pe Nicușor Dan în câștigarea campaniei pentru prezidențiale și mai ales ce a promis el că va da, va oferi, va face după ce va fi președinte?
Un fel de drog în a ne potoli sufletul, oferit vouă și mie în același timp: „Peste tot, în jur, alături nouă, liniştea, simfonie a zărilor şi a aducerilor aminte. Alături ei, viaţa, oricând gata, parcă, să trădeze. La ţărmul clipei, misterul! …Sau, alternativ, când Dumnezeu, când diavolul! Totuşi, ultimul, mai rar. Între unul şi celălalt, urcu¬şul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetată, punere pe gânduri ! …Apoi, moartea, cortină a zădărniciei ! Domnule, dacă ai putea să mori în picioare, semn ? ! Să rămâi, aşa, stană de piatră şi să te îngropi singur, perpendicular pe axa vremurilor! Să fii un fel de antenă, prin care, musai să treacă şi timpurile, şi cuvântul! În realitate, noi, tot una cu pământul, un fel de umbre stinse în amurgurile disperării. Te zbaţi să fii şi… Una, două, ţi se încurcă iţele! Păcat de oasele frânte şi de alergatul pe te miri unde! Asta e! Una e să vrei şi alta e să fii!…“ ? (Viaţa ca iluzie şi clipa ca destin, Nicolae Balaşa p. 139, Ed. Măiastra, Tg. Jiu, 2011).
Pentru ca, totuși, să închei, vă întreb şi eu pe voi, semenii mei, că pe altcineva… pe cine?! În astfel de amalgam al vieții, al națiilor, al popoarelor, în acest clocot pervers al doctrinelor, tropăind, parcă, în pas de defilare, omul mai poate fi om, de vreme ce soarta lui, mers firesc prin lume, poate fi schimbată pe… câțiva arginți oferiți la ceas de seară?