Despre omul de nimic, parte din caracatița contemporană

Autor: Nicolae Balasa

Dragii mei,
după cele întâmplate la primul tur al alegerilor pentru alegerea Președintelui României, simt nevoia să postez, măcar, un fragment din romanul „Omul, punte frântă și cădere spre niciunde”, N. Bălașa, carte finalizată cu aproximativ cu un an și jumătate în urmă. Fragmentul răspunde, în mare, la întrebarea: „cum a fost posibil așa ceva, în aceste alegeri?” Cartea în ansamblul său, dar mai ales în ultimele pagini, reamintește apăsat și fără rezerve, că fără moralitate nu se poate. Deși lung, textul publicat mai jos va îndemna la meditație. Merită parcurs cu cu mare atenție.
Despre omul de nimic,
parte din caracatița contemporană
Periodic, eu și mulți asemenea mie privim în urmă, ne ducem în timp, iar acolo, ca un făcut, ne oprim unde durerea, cândva, ne-a plesnit, lăsând urme. În suflet, cu precădere! Ciudat! Bilanțurile nu sunt cum am crede și am vrea, doar o sumă de realizări, ca pe vremuri, pentru îmbătat poporul cu apă de ploaie, pe burta goală. Ca un făcut însă, și astăzi, la tot pasul, realizări, sumă de iluzii… Da, iluzii, un fel de ifose pârlite, contextual, pe inimi încinse, ca pietrele lui Moise de la malul Mării Moarte, pe care și-au copt evreii azimele, cât timp el a despicat cu toiagul fermecat, apele. Oricare dintre noi, cât să trecem puntea, ca de fiecare dată, ne consolăm cu ce este, cu ce avem, mai ales când mintea ne este deja dusă cu sorcova și gândul plecat după cai verzi pe pereți. La toate cele trecute în revistă, musai și realizările ce crezi că te-ar împăia pe un soclu, drept recunoștință. Statui! Recunoștință din partea cui?! Azi le pun unii, popas pentru păsările cerului, mâine, le dau jos alții. Cum dumnezeu o fi rezistat atâția ani Lenin, sub zidurile Moscovei, doar dracu știe, dar, până la urmă, și lui i-au venit de hac, l-au parcat în trecutul istoric. Pentru rotirea timpurilor prezise de Ecleziatul, fiul lui David: „ce este a mai fost și o să mai fie”! E de luat aminte…
De, omul, sumă de emoții, rezultat al unor hormoni în reacții chimice complexe, dar de context. Am simțit nevoia să vorbim și despre așa ceva, mai ales că de-a lungul atâtor pagini nu pomenisem de astfel de situații, ce-i drept umane. Or fi ele, emoțiile, și la animale, în preajma împerecherii spre conservarea speciei?! Nu știu, dar am să mă interesez, însă aci, la oameni, lucrurile sunt clare: „faci ce faci și tot în pat ajungi!” – ca să citez un cunoscut în viață. Nu neapărat din conștiința perpetuării, ci din divertisment, experiență, uneori din necesitate etc., la un pahar de vin roșu, mai nou, la un fum de iarbă sau la un tras pe nas, din plictiseală, cică metafizică. De, și ea tot emoție ce se spulberă ca frunza în vânt. Doamne, cât de încurcat e omul?! Lume, ce să mai vorbesc! Frica și foamea de orice (de putere, în special) ne rostogolesc inconștienți spre acel niciunde. În pământ, spre cer, Dumnezeu știe?! Firește, după doza asta de pesimism, musai să precizez că adevărurile subiective, despre care am tot vorbit de-a lungul acestei cărți, adevăruri pe care le-a întors pe toate părțile și Kant, nu au drept ingredient doar emoțiile, ci o întreagă stânsură de frământări ce te fac să crezi că omul nu e doar dracul gol, ci, din joi în paște, mai e și om. Mare greșeală! Spun asta din pățaniile personale, că tot vă promisesem măcar una din ele, pațanie precum aia a lui Creangă cu pupăza. Nu vă gândiți la prostii, ci la Pupăza lui din tei. Când nici că ar fi gândit, ea, zbâc! Și uite-o, nu e! La fel și cu mine, Făt frumos-din dud, care fac uneori greșeala de a crede că a dibuit omul om, iar el, „omul”, fleoșc cu bâta în baltă, nuca în gard și mocirla la tine în cap. Una peste alta, chiar dacă am întors și soarta, și destinul, și sensul vieții cam pe toate părțile, cu toată știința, ajungi la concluzia că dacă ți-e dat să îți iese Dumnezeu în drum de-a lungul vieții, îl mai și vezi, iar El îți pune și mâna pe creștet, ai șansa de a nu fi făcut umbră pământului de-aiurea, ca tot felul de loaze, luate, după vorba bătrânilor, din căluși, de Rusalii. Pe de altă parte, dacă îți e dat să bați palma cu dracu, ca Faust a lui Goethe, cât să cunoști și să treci puntea, după minta ta, în cunoștință de cauză, o bați. Diferența dintre prima situație și asta de pe urmă, constă în faptul că loază ai fost, loază rămâi, ca bolândul din jocul călușului jucat la români. Anterior, ca oricare om ce vrea să o scoată cumva la capăt, m-am plasat când într-o extremă, când în alta. În realitățile vieții, la tot pasul, încercări de tot felul. Răzbește și are calea mai dreaptă și o idee mai netedă ăla care vede dincolo de iluzia despre care ne-a vorbit Platon, în Mitul Peșterii, amintit și de mine, aici, în carte, lapidar, doar la nivel de sugestie.
Ca să nu o lungim de-aiurea, fără a pune gram de substanță în cele spue, adăugăm drept ingredient mersului nostru prin lume omul de nimic, omul, un fel de sumă a tot ce se numește carență umană, ce tinde în disperarea sa spre a parveni oricum, oricând, cu orice preț, oriunde s-ar afla pe fața pământului. Pe scurt, omul de nimic este în stare de orice, de la șicanele zilnice, făcute semenului, până la crima cu premeditare, pentru a se pune moț la toate și păduche la vedere. Alături lui, acestui nimic și arât, parcă și răul mascat, veninul parfumat și întâmplarea propice sieși. Ca să vedeți că cele înșiruite sunt și legate și funcționale, am să mă refer la o întâmplare concretă, întâmplare ce întărește expresia „un rău nu vine niciodată singur” . Pe scurt, în urmă cu vreo doi ani, (iau ca reper anul 2024), prin toamna lui 2021, cam pe la sfâșitul lunii septembrie (26-27.09.2023), începutul lui octombrie, Ghiță, zic eu, „om în rândul lumii”, fără a fi cumva pus în gardă, a făcut o hernie de disc. Pur și simplu, după un duș, când să pun piciorul afară de sub el, a căzut secerat. Era singur, prin București, cu destule pe cap. Nu are rost să intrăm în amănunte, însă din câte m-a povestit, după căzătură, s-a târât ca un câine, până în dormitorul apartamentului său, a luat antiinflamatore, aflate întâmplător prin geantă, apoi s-a culcat. Dimineața s-ar fi trezit cât se poate de devreme, a încercat să meargă, să facă exerciții cu piciorul parțial amorțit. În cele din urmă, a decis să-și cheme o cunoștință pentru a-l duce la serviciu. Nu avea nicio garanție că ar fi putut conduce, într-un oraș înghesuit și prăfuit precum carierele de piatră. La instituția în care lucra, ca un semn, a căzut pe primele trepte ale scărilor. Cel ce însoțise s-a speriat. I-a sunat colegii. Unii dintre ei, probabil, din complezență, alții într-un suflet, au coborât să-i fie alături celui cu necazul. Au fost însă și dintre cei ce au trecut fără să se oprească. Pe scări, o treaptă mai sus de cunoștința mea, se afla directorul unei companii ce funcționa în aceeași clădire. „Domnul (…), să vă chem o ambulanță?” „Da, ar fi aprobat el, afirmativ, din cap”. Câteva minute după aceea, cunoștința mea era în drum spre Spitalul Municipal. Acolo, în vizită, Ursula von der Leyen, Președinte al Comisiei Europene, și Iohannis, Președintele României. Treceau în revistă procedurile din perioada pandemiei covid. Un teatru ieftin la un asemenea nivel! Când privesc și eu în urmă și-mi aduc aminte cum au încălcat drepturile și libertățile umane, inclusiv dreptul de a fi informat asupra a ce vor să-ți facă și dreptul de a fi lăsat omul să decidă, dar și în prezentul răscolit de tot felul de presupuse fraude, ba chiar de crime împotriva umanității, îmi vine să tot blestem. Vai de mama lor! Niște măscărici! O adunătură de propagandiști, ca să nu le zic altfel, păduchi plățiți bine din banii publici, a căror conștiință este îngropată încă de la venirea lor în lume, la doi metri și ceva, în pământul cel galben. Metaforic vorbind, ei, propagandiștii, în marea lor parte, în toate timpurile, și oriunde pe fața pământului, conștiința iadului, aici, în drigării mergătoare pe fața pământului. Cu cine să vorbești și ce să le ceri? Suflet nu, creier chircit pe propaganda însușită, apoi și orbi, și surzi la tot ce le este în jur. Nimic mai mult!
Prin urmare, acolo, în spital, personalul, de la cei din conducere, până la ultimul medic sau infirmieră, ca pe vremea dictaturii ceaușiste, erau atenți la detaliile primirii celor doi, aflați în vizită, nici pe departe la bolnavii aduși de salvări, așezați în scaune cu rotile și uitați în holul de la intrare. Printre ei și cel cu hernia de disc. Pănă să-l vadă primul medic, un ortoped, au trecut vreo șase ore. La neurochirurg, a ajuns două ore mai tărziu. Altfel spus, la opt ore după ce a intrat în spital, l-a ascultat un medic, i-a scris, în grabă, o rețetă și i-a dat drumul acasă. În contextul dat, voi, cititorii acestor rânduri, cu un gram de umor negru, ați cita un absent din lume: „ghinion”! Personal, aș zice că nimicul, în cazul de față, un fel de spoială a vremurilor, se manifestă în acest fel. Iar dacă el, după cum știm, este și la cel mai înalt nivel, imaginați-vă cam ce este de acolo în jos.
Drama cunoștinței mele nu s-a oprit la acest incident. Durerii fizice i s-a adăugat, cu vârf și îndesat, durerea sufletească. Nu a apucat să își revină cât de cât și cei ce îi râvneau locul de muncă, funcția etc. s-au năpustit ca hunii. Din nou, credem că e mai profitabil să înghițim în sec, nu însă de a puncta măcar o fărâmă din întreaga mâhnire prin care am trecut unul alături celuilalt.
Oameni buni, Ghiță nu și-a imaginat că va întâlni vreodată, de-a lungul vieții, oameni asemenea colegilor săi. Oameni de nimic! Nimic și atât însă, parte din caracatița vremurilor. Scârbit, a lăsat totul de o parte. Cloaca, cocina nu erau pentru el… Se grohăia zilnic, apăsat într-un continuu ce dispera pe oricine, iar duhoarea îi era de nesuportat. Prin urmare, s-a retras.
În fine, ca peste tot și aici, în instituția în care lucra amicul meu, cu excepțiile de rigoare, omenii de nimic „deontologi de paradă” aveau să apere interesul public, să apere pe cei mulți! Apărau pe dracu, dar, desigur, voi decideți!
Mă rog, pentru Ghiță cam asta a fost situația: hărțuire și iar hărțuire, tentative peste tentative… „Poate moare, dracu, ăsta! Apoi, cale liberă…Trai, nineacă, pe banii statului” Ideea e că Ghiță nu a murit. Vă reamintesc atitudinea șobolanului și a omului amestec fatidic, analizat pe parcursul discuțiilor. Este bine de revăzut, asemănările sunt uluitoare.
„În altă ordine de idei, a fost și fie ce o fi! Nu are importanță! De-o fi una, de-o fi alta (…) Ce e scris și pentru noi/ Bucuroși le-om duce toate, de e pace de-i război”- s-a încurajat singur Ghiță, în cadrul uneia din întâlnirile noastre, apoi a adăugat: „m-am născut în acestă țară, în care, după al Doilea Război Mondial, după naționalizare, în plină colectivizare, durerea poporului român curgea șuvoaie. La tot pasul, atunci, tot felul de hoți, de idioți, de ticăloși, de nemernici! Astăzi, după aproape 70 de ani, la general vorbind, durere și mai mare, iar hahalere, mincinoși, idioți, hoți, nemernici și bestii ordinare, câtă frunză, câtă iarbă! Și atunci și astăzi, unii și aceiași, după același calapod! Ticăloși peste ticăloși… Mizeria se scurge în istorie șuvoi. Doar contextual, pentru a păcăli, ea capătă nuanță.”
Înainte de a ne despărți, nedumerit, și-a șoptit în barbă: 1. Pot fi ei, oamenii de nimic, ticăloșii oricărui prezent, numiți și renumiți, la fiecare mandat, în funcții publice? După cum se vede, la noi se poate. Moralitatea, în cui, după ușă! Asta e, însă fără moralitate, popoarele lumii, în istorie, fie au dispărut, fie au fost înghițite de altele, într-o perpetuă sclavie. 2. Oare, cât de ticălos (ticălos devii când ți-ai pierdut sufletul), de bestie, de idiot și nemernic trebuie să fii, încât să lovești în cel deja căzut la pământ? Cât? Doamne, câtă beznă e în ăștia și cât întuneric în preajma lor?!.
Despre
sfârșitul sfârșitului fără de finit
Am convingerea că mulți dintre voi ați fost permanent lângă mine când mi-am așternut pe hârtie gândurile despre această lume, în care doar două chestiuni tind spre certitudine, nașterea și moartea, însă și ele fără a putea fi trăite ca experiență personală. Între prima și cealaltă, viața, mozaic al fiecăruia dintre noi, oameni adevărați, trăitori în adevăr, prin puterea de a se dărui semenilor. Desigur, pădure fără uscături nu există, dar mă rog… Unii cred că uscăturile ar face parte din regie și decor. Ceilalți, care momentan ați fost prinși în ale voastre, cândva tot o să citiți aceste rânduri. Ele sunt despre viață. La o eventuală reîntâlnire într-o altă lume, dezbatem. La asta ne pricepem toți. Să dezbatem, dacă altceva mai bun nu vom avea de făcut, dar sper eu, cu mai multă claritate, fără bâjbâieli de forma „că o fi și o păți”. Poate vom răspunde și la întrebările ce ne tot bântuie: De ce suntem născuți? Altfel spus, de ce venim în lume? …Și de ce murim? La ultima întrebare, în aceste zeci de pagini, am cam răspuns. Ne-o facem singuri! Evident, mai putem adăuga.
În altă ordine, în singurătatea mea, uneori mi-am amintit de Platon şi de lumea lui, lume a ideilor şi formelor pure, unde albina era albină, pasărea era pasăre, unde omul era OM …E, aici e aici! După el, venirea pe pământ a tuturor şi a fiecăruia în parte ar fi fost, cumva, cădere prin uitare. Numai după aceea, re-învăţare şi re-înălţare prin reamintire. Cu alte cuvinte, re-construcţie prin cuvânt. Chestiunea asta mă face să văd o legătură între el, geniul Antichităţii, şi Ioan Botezătorul, unul dintre cei dintâi apostoli care mărturiseşte lumii despre cum Dumnezeu-Cuvântul s-a făcut trup. Prin urmare, nașterea, venirea noastră în lume, ar însemna întruparea într-un continuu, a lui Dumnezeu prin fiecare nou născut. De aici și condamnarea omului la morală, la nepătare, la demnitate și onoare. Suntem născuți ca să fim demni. Altfel nu văd ce-am căuta pe-aici. Mă rog, câtă vreme, după venirea în lume, îți pierzi direcția, pierde-vară, încurcă-lume…
Lăsat la voia întâmplării, pe tărâmuri dezactivate, fără cele enumerate, omul-trup, fără conștiință, rătăcește. În condițiile în care Biserica, instituție, dar și pârghie a vieții sociale, se retrage de pe scena lumii, politicul, cu tot pluripartitismul său, bântuit de totalitarisme și interese, rar mai repune omul pe linia corectă a vieții. Legile organice etc., vorba lui Montesquieu, sunt ca pânza de păianjen, în funcție de context, devin firave. Din acest motiv, ca om părăsit în jungla viețuirii, în cele din urmă te înstrăinezi până și de tine însuți. Nu mai trăiești și nici că mai ființezi, adică nu-ți mai lași urme pe pânza vremurilor tale, ci cel mult te târăști prin mocirla adunată de timpuri. Alcoolul, prostituția, drogurile, apoi foametea și moartea (nu am greșit, repet, foametea și moartea) aduc profit, în special, celor ce ar trebui să te protejeze de ele. Nu trebuie să dau explicații, am convingerea că înțelegeți chiar mai mult decât am vrut eu să vă spun.
În condiții de nesiguranță, la un lat de palmă, disperarea omului ce seară de seară are sentimentul că se așază cu moartea în pat. Ce puternici am putea fi, Doamne, dacă ne-am înfrânge întâi pe noi, fără a mai sări la gâtul altora! Apoi, într-o astfel de situație, moartea, chinurile, mai ales cele sufletești, ar sta departe, cât mai departe de noi. În caz contrar, degeaba ne mai zicem în gând, rugăciunea: „Tatăl nostru care…” Unii dorm că așa le-a fost viața, somn, alții, cu ochii pironiți pe cerul, parcă pustiu, abia pot ațipi.
„Într-o zi, se va trezi doar ea, moartea. Ei, şi? Vom vedea!” – își zic toți, plesniți parcă de o scârbă universală.
Cum fiecare, cu moartea sa, sfârșitul, pentru unii, doar o trecere, pentru alții… Nimic nu e întâmplător. Vii în lume cu un rost. Vrei sau nu, trebuie îndeplinit. Viața își are regulile sale scrise, nescrise, nu are importanță, musai să le intuieși și să le respecți, călcând în lumină, altfel trecerea prin dărac, scărmănatul și datul la tors și întors. Asta e!
Cu toate acestea, nu vă temeți, sufletul nu face riduri! La finele drumului, doar el se desprinde, scânteie din noi, și aleargă printre galaxii. Probabil, se mai vede cu unul, cu altul, ici, colo, mai dă și socoteală, o mai ia și peste bot, apoi, după caz, din nou la datorie! Of, „suflet bun la toate”, suflet preș la picioarele lumii!
Este puțin după miezul nopții, /Când termin de însăilat aceste cuvinte. /Plec! /Pe drumul cel lung, /Am tot meditat despre felul /În care s-a scurs clipa de ieri, /De-alalteri,… de oricând, /După toate cele trecute /Pe sub geana minții, /Același sentiment, /Aceeași senzație: /Cineva și-a șters bocancii /Pe sufletul meu. /Un suflet preș la picioarele lumii. /E, zic, se mai întâmplă! /Mie, cam de când mă știu! /Am să-l ridic, /Îl voi scutura și-l voi agăța undeva…/Într-un cui, /Cum se agățau ștergarele la țară, /După ușă. /Cine știe?! /Poate va avea nevoie cineva de el, /Să-și șteargă mâinile, fața, /Chiar și gura, /Uneori spurcată…/Hei, nu vă suflați și mucii!/ E, totuși, sufletul meu!
P.S.
Domnule, ce ți-e și cu mârțogarii ăștia! Râme cu ochi, limbrici peltici… Niște arătări printre cei vii! Fără onoare și demnitate nu poți fi om! Apoi, omul fără Dumnezeu, fără un gram de adevăr din Adevărul suprem, fără un crâmpei de lumină din Lumina universului în el, este doar un neghiob beat de el însuși, iar mulțimile, gloate amețite. În neghiobia lor ar fi în stare să spulbere civilizația, chiar și viața de pe suprafața pământului. Sunt și nu este exclus ca într-o zi să o și facă!
Până una, alta, continuăm să fim, să ne zidim, să ne demolăm, și iar să ne zidim, ca oameni, în istorie. Șansa omenirii ține de Marele Echilibru, de altfel, singura cale, de omul demn, de moralitatea sa, de omul încă îndumnezeit. Am mai spus-o, dar nu e rău să repet, în anume situații este suficienă și doar o căruță de oameni curați la suflet pentru ca omenirea să aibă un mâine și un alt mâine. Bine ar să fii și tu în căruța aia! Parcă nu ar fi doar zădărnicie… Ce zici…?
………………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….
Pui mic, nu uita, că o căruţă de oameni
curaţi la suflet, întoși în ei spre începuturi, poate
fi suficientă lui Dumnezeu, să mai rabde, o
vreme, pământul… Apoi, dacă îți stă la îndemână,
fii și tu în ea. E cosmică, ascultă-mă pe mine!