Un cyborg pământiu și un șobolan rozaliu

Autor: Eugen Șerbănescu

Recentele ieșiri în decor ale crucișătorului fără cârmă, constând în compararea pelerinilor creștini cu teroriștii Hamas, nu sunt primele. Neavând nici urmă de simț al ridicolului, cyborgul-ul pământiu secretează mereu noi și noi formulări tip science fiction. Nicio temă nu-l sperie – de la tenis la cinematografie, de la politică la religie. Are alonjă ca Ion Monea, ajunge departe. Nu se oprește, de exemplu, de la a compara un arhiereu cu un ISIS sau – nici mai mult, nici mai puțin – de a se trage de brăcinare cu Însuși… dar să cităm: „Dumnezeu îmbătrânește și când îmbătrânește, are cataractă, glaucom, nu mai vede bine, nu mai aude bine. Așa se explică faptul că lasă să se întâmple toate grozăviile astea, care observați cum se adună?”

Ignorând că el însuși e una dintre grozăvii, Cristian Tudor Popescu nu se mulțumește numai să fie ateu, ci are o satisfacție malefică în a desconsidera, în „a umaniza” în sens degradant, patologic, în „a ironiza” public Divinitatea. E un caz special, de manual, care, orice-ar spune detractorii săi, poate îmbogăți cercetarea științifică.

După ce se înghiontește cu Atotputernicul, n-ar mai trebui să ne mire nimic la el: nici îngrijorarea că ”nașterea unui copil este una dintre cele mai nedemocratice fapte din această lume. Pentru că acel copil nu e întrebat dacă dorește să vină pe această lume”; nici preocuparea legitimă pentru „fetele care se masturbează clitoridian în adolescenţă” și care „ar trebui să știe că e posibil să li se deformeze centrul sexual de pe scoarţă, în aşa fel încât să nu mai fie satisfăcute de relaţiile sexuale normale.” (Sursa citatelor: Ev. Zilei)

Unui asemenea apucat de stihii nu te riști să-i vorbești de sistem de valori, de credință, de spiritualitate, de adecvarea exprimării – s-ar putea să creadă că-l înjuri și să sară la beregată. Cel mai bine e să-i urezi sănătate și să iei distanță. Căci în spatele scrâșnetelor și rânjetelor de vedetă de film cu strigoi, se ascunde o viclenie perfidă, cu inserții sadice, care hrănește o voluptate scatologică.

În esență, Popescu se vădește un exhibiționist, dedat din greu nudismului revărsărilor sale contorsionate, busculate obsesiv între oglinzile paralele din propria închipuire. Din cauza acestor oglinzi, care nu-i dau pace zi și noapte, el a devenit în același timp, din instinct de apărare, și un voyeurist irepresibil. Un voyeurist al propriei persoane. Îi place la nebunie să se auto-contemple cum se ia el de piept cu Dumnezeu și-L învinge prin neprezentare.

Îl cunoaștem de mult. De când, din primele zile ale anilor ’90, s-a plasat de partea greșită a istoriei. De care de ani de zile se luptă cu disperare, dar în zadar, să se lepede, să scape. E coșmarul vieții lui: îl urmărește ca o tinichea de coadă.

Iată ce scria pe 19 iunie 1990 în Adevărul, fostă Scînteia, fostă Scînteia poporului – cităm din articolul reprodus în Ev. Zilei: „Că pe 13 iunie a avut loc în București o tentativă de lovitură de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decât în termenii cretinismului sau candorii.”

Și iată ce scria pe 14 iunie 2019, cităm din aceeași sursă: “Ce s-a întâmplat pe 13 iunie (1990 – n.n.) în București a arătat ca o încercare de lovitură de stat. Am spus-o și o spun fiind de față ca reporter la asaltul asupra Poliției Capitalei, cât și asupra Televiziunii Române. Cine erau asaltatorii care au furat arme, dădeau foc și distrugeau, nu știu nici astăzi.”

Comparând cele două texte, crucișătorul Potemkin (nu întâmplător cel mai tare film de propagandă din istorie) e prins lesne cu cioara vopsită. În 1990, ne spunea că „tentativa de lovitură de stat a fost un fapt”, în 2019 ne spune că ”ce s-a întâmplat pe 13 iunie a ARĂTAT (subl. ns.) ca o încercare de lovitură de stat”. Cum s-ar spune, n-a mai fost „un fapt”, ci „o aparență” de fapt. Adică încearcă, pe dedesubt, ca un scamator de circ, prin iuțeală de mână și nebăgare de seamă, să se spele de manipularea comisă în 1990. Smart cyborg, right? De fapt, toată cariera lui jurnalistică este o continuă spălare pe mâini și pe față. Dar degeaba. Nu se ia nici cu vrece. N-are decât o soluție: să-și dea fața la întors.

Tot astfel, în același articol din 1990, ne avertiza că cine neagă „faptul” tentativei de lovitură de stat este ori cretin, ori naiv. În 2019, o întoarce ca la Ploiești, făcând pe niznai-ul, pretinzând că nu știe cine au fost executanții tentativei. „Cine erau asaltatorii care au furat arme, dădeau foc și distrugeau, nu știu nici astăzi.” Să mori tu, Popescule?! Faci în continuare pe proasta-n târg?! Trebuie să fii cretin să nu-ți dai seama, astăzi, la 30 de ani distanță, că „asaltatorii” erau chiar oamenii lui Iliescu, care înscenau provocarea ce urma să motiveze / justifice / legitimeze invazia lămpașelor de a doua zi! Ai auzit de incendierea Reichstag-ului, Popescule?

Tot în ’90 scria: „E lesne de înțeles că imaginile din seara aceea, transmise de TVR, și mai ales lipsa oricăror imagini, vreme de 40 de minute, pe micul ecran, au creat, inevitabil, o stare de tensiune, de panică, în întreaga țară. Ceea ce s-a întâmplat a doua zi în București, începând cu primele ore ale dimineții, a fost o reacție tot atât de inevitabilă; spirala violenței, odată inițiată, urcă întruna. Această reacție s-ar fi produs și în lipsa apelului prezidențial, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucură Președintele și Guvernul. În aceste condiții, comportamentul grupurilor minerești și muncitorești nu a fost, nici nu avea cum să fie, pașnic”.

Uau! Hidos, absolut hidos! Se vede de la o poștă că autorul acestor rânduri îi „spală” cu toată limba pe mineri, punând venirea lor în București pe seama… imaginilor transmise de TVR, care ar fi „creat, inevitabil, o stare de tensiune, de panică, în toată țara”(!!!) Mai mult, el le scuză bestialitățile comise, scriind fără rușine că „în aceste condiții, comportamentul grupurilor minerești și muncitorești nu a fost, nici nu avea cum să fie, pașnic” (!!!) Mai mult, el îl exonerează și pe Iliescu, scriind, negru pe alb, că minerii ar fi venit oricum, chiar și „în lipsa apelului prezidențial” (!!!) Bă, Popescule, du-te, bă, și plimbă ursu’! Nu te mai spală șapte ape de măgăria pe care ai făcut-o!

Reiese, totuși, că împricinatul nu este un cretin. Nici pe departe. Este doar un șobolan rozaliu plutind în apele murdare ale post-decembrismului. De ce tocmai rozaliu? Pentru că din roșu („Până la vârsta de 12 ani am fost fascinat de comunism. (…) O speranță într-un partid de stânga «bun« mi-a rămas.”), din roșu deci, tot spălându-se pe mâini, a devenit rozaliu. Tot strecurându-se cameleonic, prelingându-se ca o râmă, ca un vierme, pe peretele istoriei, din etapă în etapă, de la Iliescu și tratatul lui cu rușii de interzicere a intrării țării în NATO la, tocmai invers, accederea țării în UE și NATO – din roșu a devenit rozaliu. Practic, între el – „acoperind” în mod abject mineriada – și aplaudacii mancurtizați, spălați pe creier, aclamând de pe trotoare invazia hoardelor cenușii, nu era nicio diferență. În afară de faptul că cei de pe trotoar nu știau ce făceau. Pe când Popescu știa foarte bine ce făcea. Manipula cititorii, în siajul puterii cripto-comuniste instalate la Cotroceni.

Ajunși în acest punct, poate se cuvine să îl țintuim în alt bestiar, de fapt insectar, într-o altă galerie, într-o altă falangă de pocitanii post-decembriste. Este vorba chiar de falanga cameleonilor, cărora cyborgul pământiu cu maxilare scrășnite le aparține prin definiție.

Cine sunt ei deci? Sunt FSN-iștii reșapați, „revoluționarii” năpârliți, care, atunci, apărau de mama focului „nobilele idealuri comuniste întinate” de Ceaușescu și, acum, simbolic vorbind, mănâncă mule și beau Leffe în Grand Place. Cei care atunci, din secunda 1, s-au plasat în tabăra puterii emanate și l-au îmbrățișat pe tătucul Iliescu, pentru ca, pe măsură ce vremurile s-au schimbat, pe măsură ce s-a intrat în NATO și UE, să înceapă să „se adapteze”, să ne predice de la amvon, să înceapă s-o facă pe marțafoii de opinie democratică și să întoarcă placa din „noi nu vindem țara!” în „dați-o pe gratis!”

Cine mai sunt ei? Sunt cei care, în anii ’90, persiflau valorile UE și NATO și trăgeau țara către Răsărit, ca niște noi edecari de pe Volga, pentru ca astăzi să devină zeloții unei Comisii care trage Europa tot într-o direcție greșită, tot (neo)marxistă. Sunt cei care, ieșind din autismul homo sovieticus au intrat în autismul homo bruxellus, din care nu mai pot ieși. Sunt sopranele afone de pe scena publică de azi, care au rămas repetente în școala primară tocmai la ora de Muzică și-acum își învață profesorii arpegiul.

Să ne învețe ei, acești părâți, cum e cu comunismul și democrația, pe unii care ne-am luptat la baionetă cu Iliescu și cu restaurația cripto-securistă (adevărata responsabilă de halul în care e țara astăzi), în timp ce ei scuipau tot ce astăzi ling și scuipă tot ce atunci lingeau, inclusiv tălpile cominterniste ale „bunicuței” – asta este într-adevăr culmea uzurpării civice, culmea imposturii post-decembriste!

Asemeni criminalului care se întoarce la locul faptei, și șobolanul rozaliu s-a întors la dragostea lui dintâi – comunismul. Pe sezon nou. Căpăstrul progresist-globalist politically correct, agrementat în sos de cancel culture, al cărei promotor feroce este, pe care îl slujește cu devotament, ca un salut voios de pionier, are chipul, ați ghicit, neomarxismului (cultural). La noi e practicat – îndeobște, dar din păcate nu exclusiv – în primul rând de USR, de statul subteran și de ciracii de pe la publicațiile încartiruite. Unii habar n-au despre ce e vorba, se lasă remorcați, mimează și ei orbește.

Dar șobolanul rozaliu se dă cocoș, sanchi „neîncartiruit”, sanchi „neremorcat”, se vinde ca un lup singuratic. Așa a văzut el prin filme că dă bine la proști și la coafeze. În realitate, nu mai poate păcăli pe nimeni: din crucișător a ajuns barcaz. O s-ajungă să fie ținut în geam – un cyborg pământiu de veghe la propriul căpătâi. Rugați-vă pentru el.

sursă: cotidianul.ro