Pe marginea unui interviu

Non omne quod nitet aurum est

Autor: Sorin Berilă

Am salutat cu bucurie apariția podcastului lansat de avocatul Florentin Țuca, Pe drept cuvânt. Sub acest titlu inspirat oferă mici regaluri intelectuale în forma unor discuții cu oameni care au ceva de spus, ori care au avut realizări remarcabile în domeniul cultural, social, civic, artistic sau științific. Uneori, dialogurile sale se suprapun sau se intersectează cu teme politice, fără ostentație, părtiniri ori preconcepții.

Acum cîteva zile, am găsit postat interviul luat lui Radu Paraschivescu, scriitor pe care îl urmăresc de mai bine de douăzeci de ani cu plăcere și interes. M-a atras mereu ironia lui subtilă, umorul sprințar, inteligent și bine strunit, care reușea cu abilitate să evite alunecarea în trivialitate și vulgaritate. L-am asemuit unui Nea Mărin de oraș, altoit pe un Moromete sarcastic, un exemplu stenic de umor românesc sănătos.

Acest interviu însă mi-a arătat și o altă față a personalității scriitorului, una interesantă, deconcertantă și pe care mărturisesc, nu o bănuiam.

Cu un sentiment de inconfort, am urmărit timp de aproape două ore un Radu Paraschivescu, nu fermecător, spumos și șugubăț, așa cum îl știam și m-aș fi așteptat să-l văd, ci plin de sine, vorbind din vârful buzelor, rigid și afectat, uneori scorțos și ghimpos, în fine, suficient și respirând o superioritate arogantă manifestă. Pe alocuri, a fost doar condescendent.

După o introducere benignă, despre fotbal, muzică, lectură (marile plăceri) și admiterea la Facultatea de Filologie, discuția a intrat treptat în subiecte mai cu miez. Dacă în privința Corectitudinii Politice, noua Magna Charta a secolului XXI, a fost de acord cu amfitrionul că „lucrurile au luat-o razna”, adăugând mai apoi „Ei, și dacă n-o să ținem cont de lucrurile astea, ce-o să se întâmple?!” (părând a ignora că în numeroase facultăți din Statele Unite, Marea Britanie, Olanda, etc, ești exmatriculat pe loc, tocmai pe aceste temeiuri), tema Pandemiei de COVID 19 a reprezentat cu adevărat punctul de cotitură al dialogului, hârtia de turnesol care a vădit firul roșu al discuției. Cu o mină tenebroasă, scriitorul a reluat toate temele tocate de vectorii din presa aliniată la politica oficială a acelei perioade (generos stipendiată, deci sigur interesată și prezumtiv subiectivă), neieșind nici un milimetru din narativele și abordările binecunoscute, ignorând, sau prefăcându-se că nu a aflat, că multe din acțiunile de atunci sunt acum văzute într-o altă lumină, iar eficacitatea lor este pusă astăzi la îndoială. Iar altele s-au dovedit pure minciuni. Ca argument, a reluat tema „miilor de dricuri” din Lombardia, care se referă, bănuiesc, la știrile apocaliptice susținute cu fotografii difuzate de „sursele oficiale” prin martie 2020, la începutul pandemiei, în care ni se prezentau șiruri nesfârșite de sicrie în orașele din Italia (poate chiar în Lombardia, invocată de domnul Paraschivescu). Doar că, aceste știri și fotografii au fost demonstrate mai târziu ca false[i]. A pus de asemenea un accent deosebit pe faptul, real, că pentru întâia dată, „lumea s-a temut mai mult de leac decât de boală”. Cred că, în loc să-i considerăm pe oameni niște inculți, bigoți închistați în convingerile lor, înapoiați și care nu pot judeca singuri, ar trebui să ne întrebăm și să ne răspundem cu onestitate: „Nu este nimic suspicios în faptul că în octombrie 2019, cu mai puțin de două luni înaintea declanșării epidemiei, a fost organizat un exercițiu, co-finanțat și organizat de Bill Gates și World Economic Forum (ei, da, chiar de Klaus Schwab), care avea ca scenariu exact o pandemie de tipul și magnitudinea celei din 2020 – 2022[ii]”? „Oare nu este firesc ca oamenii să se teamă de un leac făcut pe repede – înainte, netestat și experimental, cu efecte secundare necunoscute”?, „Nu este normal să ne punem întrebări, atâta timp cât contractele dintre o entitate particulară (producătorul de vaccinuri) și State au fost impuse fără negociere, conținând clauze abuzive?”, „Având astăzi, în 2024, beneficiul unei perspective mai largi și văzând cum tot mai mulți înalți oficiali[iii] din lumea întreagă, nu doar pun la îndoială eficacitatea vaccinurilor, ci ridică inclusiv chestiunea nocivității și a pericolului acestora pentru sănătate, putem afirma în continuare că acestea au fost <<Sigure și Eficiente>>?”, „De ce s-a inistat pe vaccinarea copiilor, fiind dovedit științific că riscul unor complicații în cazul lor era de ordinul zecimii de procent, dacă nu și mai mic?”.

Aliniat în spirit influencerilor, scăzuți la nivelul de jalnici propagandiști ai Pandemiei: Mîndruță, Prelipceanu („Cum facem să-i scăpăm pe copii de părinții lor?”), Cîțu („Nevaccinații sunt teroriști”), eiusdem farinae, domnul Paraschivescu și-a încheiat pledoaria cu o întrebare pro domo: „Cui Prodest”?, cu alte cuvinte, al cui a fost beneficiul (Gates și Soros sunt excluși, ne-a spus-o persiflând). Din păcate, a pus această întrebare fără să-și dea seama de elefantul din sufragerie și anume, răspunsul la îndemână și evident: o mână de oameni situați în poziții cheie și de putere, care au făcut averi uriașe. Deși, cred că îmbogățiții de pe urma pandemiei, nu au fost decât o interfață, un instrument folosit, asemenea presei, pentru un scop mai îndepărtat și mai general.

Opinia avocatului Țuca: „riscul de a muri de cancer, țigări, alcool [era mai mare decât acela de a muri de COVID]”, a fost expediată scurt de domnul Paraschivescu ca „sofism” și m-a dus cu gândul la măsurile luate de specialiști și profesioniști în timpul pandemiei, desigur înțelepte și eficiente, la spitalele închise și goale și la nefericiții de bolnavi cronici – fie că erau diabetici, cu insuficiență renală și dependenți de dializă sau bolnavi de cancer care urmau terapia necesară – trimiși acasă și condamnați astfel la moarte. Că tot vorbim de argumente falacioase.

Chestionat cu privire la presupusele intenții ale lui Bill Gates de a susține și a implementa eugenia (în fapt, conform declarațiilor miliardarului, mai degrabă malthusianismul), domnul Paraschivescu ne-a confirmat și argumentat deplinul său acord cu privire la eutanasie, ceea ce după știința mea și după DEX, este cu totul altceva[iv]. Sau poate, a fost o metodă elegantă de derobare din fața unui subiect greu de apucat.

Discuția despre România și despre motivele și motivațiile de a rămâne aici mi s-a părut singurul punct luminos al discuției, în care am rezonat deplin cu scriitorul, atunci când a spus că: „[România] este o țară care oferă atâtea, (…) o țară atât de fertilă, atât de variată”. A fost însă doar un mic accident de parcurs.

Din păcate, următorul subiect, al demitizării istoriei și figurilor emblematice naționale a fost dezbătut în cheia progresist – soroșistă (sic!) promovată după 1990 de corifeii și emulii Fundației pentru o Societate Deschisă și de beneficiarii burselor oferite cu generozitate și altruism de miliardarul filantrop George Soros. En passant, am aflat cu acest prilej și ce mare istoric este unul din cele mai bune produse de marketing ale Editurii Humanitas, anume Lucian Boia. Fără a dori să intrăm în caruselul argumentelor pro și contra vizavi de o personalitate sau alta, aș avea de făcut două remarci.

Primo: domnul Paraschivescu pare a nu înțelege rolul Istoriei ca obiect de studiu și importanța ei socială în crearea unui sentiment de apartenență la un grup, în stabilirea unor repere și obiective, deasupra individului și a imediatului și în consecință, în dezvoltarea unei conștiințe civice, naționale[v]. Sau înțelege și atunci aceasta este cheia. Un observator atât de sagace ca domnul Paraschivescu nu se poate să nu recunoască importanța unor repere în starea de sănătate morală a unei societăți. Asta dacă nu cumva consideră națiunea sinonimă cu Boborul (apud Andrei Pleșu).

Secundo: Domnul Paraschivescu are o abordare perfect aliniată noii ideologii progresiste, care printre altele, amestecă planurile și scoate din context și din epocă personalități, situații și acțiuni. Adică, judecăm astăzi, cu legile noastre morale și juridice, personalități pentru fapte săvârșite acum mai multe sute de ani, care în epocă erau cel puțin larg răspândite și permise, dacă nu cumva legale de-a binelea. Drumul pe care Domnia Sa merge, duce la scoaterea din cărțile de Istorie a unor personalități și la dărâmarea statuilor din zilele noastre, pe criterii ideologice retroactive, după model bolșevic. Să-l faci pe Eminescu un naționalist feroce, pentru Doina, înseamnă să aduci personalitatea și opera sa din secolul XIX, în zilele noastre, fără a înțelege (sau ignorând) spiritul epocii. Cum la fel de absurdă, sau izvorâtă din rea-credință, este referirea la faptul că Mihai Viteazul a avut sclavi, fără a spune că în perioada sa era ceva obișnuit, sub o formă sau alta. În plus, analizându-i pe Mihai Viteazul, ori pe Ștefan cel Mare ca pe mari personalități istorice (ceea ce sunt), detalii de genul „Era afemeiat”, „Era bețiv“ sau „Avea sclavi” sunt prea puțin relevante spre deloc, iar a le invoca înseamnă să te cobori, intelectual vorbind, sub nivelul tabloidelor de duzină; ceea ce ne interesează și rămâne este opera și contribuția lor istorică. Mutatis mutandis, la fel de irelevant este faptul că Hitler era un mare iubitor de animale sau foarte politicos în relațiile cu femeile; rămâne o figură istorică sinistră.

Discuția despre România, Uniunea Europeană și euroscepticism s-a desfășurat în nota așteptată, domnul Paraschivescu considerând că „sub acțiunea partidelor care au ca agendă eurofobia”, scăderea atașamentului românilor față de Uniune s-a prăbușit de la 70 la 40%. Evident, pentru această stare de lucruri, vinovați sunt și românii înșiși, la care „sistemul de așteptări nu a funcționat”. De la bun început, trebuie să spun că mă număr printre cei care consideră că „RO Exit” este nu numai de nedorit, ci aproape imposibil, dintr-o sumă de motive. Însă, euroscepticismul are cauze care în majoritate nu sunt imputabile românilor, putând fi atribuite inclusiv unei schimbări de paradigmă, dar și de azimut, a Uniunii. Într-adevăr, de la o „Europă a Națiunilor” (deci state suverane care cooperează într-un construct și cu un obiectiv comun), așa cum a fost ea definită de generația lui de Gaulle și Adenauer s-a ajuns astăzi la un fel de Uniune Sovietică, unde conducerea o asigură niște Comisari, nu aleși ci numiți, iar deciziile, luate într-un Parlament decorativ, sunt nici măcar politice ci tehniciste, saturate de ideologie și favorizează în principal statele puternice, statelor precum România rezervându-li-se rolul unor piețe de desfacere, furnizori de mână de lucru ieftină și de materii prime. Această diferență de tratament[vi] (nu „rigorile pe care trebuie să le acceptăm”) și constatarea faptului că nu suntem parteneri egali decât pe hârtie, reprezintă în opinia mea principala cauză a scăderii entuziasmului față de Uniune.

Acestea fiind zise, opinia scriitorului cum că românii și-au spus că „Păi, da’ noi am crezut că dacă intrăm în Uniunea Europeană, gata, vom avea salariu de 5.000 de euro (…) o să stăm toți în apartamente în vilă (…)!” mi se pare un raționament rudimentar, simplist, un clișeu care ar fi de înțeles numai în cazul unui observator absent sau decuplat de realitatea românească, ceea ce nu este deloc cazul domnului Paraschivescu.

Despre afirmația hazardată (și absolut falsă, după opinia mea): „Cea mai neagră zi de astăzi este mai luminoasă decât cea mai luminoasă zi din comunism”, spun doar că este un fel de „Binecuvântată fii închisoare!” răsturnată. Cum s-ar zice, un sofism.

În final, cred că a respinge principii și adevăruri incomode și a trage concluzii convenabile, escamotând fapte și argumente ce ar putea contrazice argumentația, este dovadă de prostie, incultură sau lipsă de caracter. În ceea ce mă privește, rămân un mare admirator al inteligenței omului de cultură Radu Paraschivescu.

[i] https://factcheck.afp.com/photo-has-circulated-reports-about-coffins-earthquake-victims-italy-2009

https://www.reuters.com/article/idUSKBN21F0XK/

[ii] https://hub.jhu.edu/2019/11/06/event-201-health-security/

[iii] Kazuhiro Haraguchi, fostul Ministru de Interne și al Comunicațiilor din guvernul japonez a cerut recent scuze compatrioților săi pentru prejudiciile provocate de vaccin și pentru faptul că tratamente mai sigure și mai eficiente au fost respinse în favoarea vaccinurilor, din considerente financiare.

[iv] EUGENIE s. f. Disciplină care studiază aplicarea practică a biologiei eredității în ameliorarea genetică a individului; ansamblul metodelor care stau la baza acestei discipline. (DEX 2009)

EUTANASIE s. f. 1. Moarte fără dureri. 2. Metodă de provocare (de către medic) a unei morți precoce nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferință îndelungată și grea. (DEX 2009)

[v] Actualul conflict din Ucraina și amenințarea reprezentată de o Rusie în ofensivă, aduce în actualitate discuția despre disoluția până la anulare a sentimentului național, promovată de intelectuali cu poziții similare domnului Paraschivescu, în condițiile în care doar un procent redus dintre tineri mai vor să-și apere țara. Cu siguranță, acest fapt nu poate fi separat de cvasi-absența predării Istoriei în școli sau de viziunea confuză, de cele mai multe ori depreciativă, asupra calităților, valorii și rolului românilor în istorie, promovată asiduu de aceeași intelectuali.

[vi] Un exemplu de tratament diferențiat și chiar abuziv este refuzarea admiterii României în Spațiul Schengen, în ciuda îndeplinirii tuturor criteriilor impuse, de mai bine de zece ani.