„Mândria gay” s-a transformat în „privilegiul LGBT”: de la lupta pentru drepturi la impunerea unei ideologii

Paradele Pride arată mai degrabă ca un marș triumfal peste un popor învins decât ca o revoltă pentru drepturi. Ceea a început ca o luptă pentru recunoașterea și respectarea drepturilor persoanelor gay s-a transformat în ultimii ani într-un fenomen mult mai complex și controversat. De fapt, persoanele gay obișnuite aproape că nu mai sunt luate în considerare în cadrul mișcării moderne LGBT. Accentul nu mai cade pe „L” și „G”, ci mai degrabă pe „B”, „T”, „Q”, „I”, „A” și toate celelalte litere care se adaugă continuu. După ce s-au atins toate obiectivele inițiale ale luptei pentru drepturile gay cu ani în urmă, mișcarea a fost nevoită să se transforme într-un monstru hidos, o creație Frankenstein a unui acronim în continuă extindere iar „Mândria gay” s-a transformat în „privilegiul LGBT” , scrie European Conservative.

După ce s-au atins toate obiectivele inițiale ale luptei pentru drepturile gay cu ani în urmă, mișcarea a fost nevoită să se transforme într-un monstru hidos, o creație Frankenstein a unui acronim în continuă extindere. Nu mai este suficient să susții drepturile femeilor lesbiene și bărbaților gay. Ce te faci cu pansexualii, aseksualii, persoanele non-binare sau „queer”-ii?

Luna Pride pare să revină tot mai repede în fiecare an. În fiecare iunie, suntem învăluiți în culorile curcubeului, care pătrund în toate aspectele vieții noastre. Companiile își schimbă logo-urile în această ocazie. Banca ta trimite emailuri care te asigură cu emfază că nu le pasă cu cine dormi sau nu dormi. Parade Pride izbucnesc în fiecare oraș, mare sau mic, din Europa, făcând străzile comerciale temporar inaccesibile.

Nu este însă așa în Ungaria. În februarie, premierul ungar Viktor Orbán a anunțat că parada Pride de anul acesta de la Budapesta nu va avea loc. Dacă ar avea loc, a avertizat el, aceasta ar putea încălca legile de protecție a copiilor împotriva promovării publice a homosexualității și a ideologiei transgender. Guvernul a sugerat în schimb ca evenimentul să se desfășoare într-un spațiu închis, precum un stadion, pentru a împiedica persoanele sub 18 ani să urmărească spectacolul. Primarul Budapestei a promis însă că parada va avea loc în acest weekend, ca parte a unei „Zile a Libertății” organizate de consiliul local.

Aceasta a enervat, desigur, Bruxelles-ul. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a îndemnat guvernul maghiar să renunțe la interdicție și să permită desfășurarea paradei Pride. Ea a declarat: „În Europa, a mărșălui pentru drepturile tale este o libertate fundamentală. Ai dreptul să iubești pe cine vrei și să fii exact cine ești.”

Problema este că Pride a încetat de mult să mai fie despre lupta pentru drepturi, mai ales în Occident. Da, în Ungaria căsătoriile între persoane de același sex nu sunt recunoscute (deși persoanele LGBT pot opta pentru parteneriate înregistrate), făcând-o o excepție în Europa. Dar cât din spectacolul anual, plin de culori curcubeu și piele, desfășurat pe străzile orașelor europene, mai are de-a face cu „drepturile”? Probabil mai puțin cu ceva concret, cum ar fi căsătoria, adopția sau vârsta egală a consimțământului și mai mult cu dorința de a primi validare în masă pentru un anumit mod de viață.

În toiul lunii Pride, merită să reflectăm asupra semnificației reale a Pride-ului. Este, așa cum spune von der Leyen, un marș pentru drepturi fundamentale? Este o celebrare a identității și a iubirii? Sau este, așa cum îl descria Andrew Doyle acum câțiva ani, „o celebrare auto-satirică a narcisismului, în care corporațiile lacome pot părea virtuose doar fluturând o steag și lansând câteva hashtaguri”? Cred că astăzi majoritatea oamenilor ar înclina să creadă a doua variantă.

În anii ’60, lupta pentru drepturile persoanelor gay era exact asta. În primul rând, era o luptă reală, cu revolte și confruntări violente între activiști și poliție — revoltele de la Stonewall din 1969 reprezentând un clar răspuns la persecuția minorităților sexuale de către statul american. În al doilea rând, era o luptă pentru drepturi, campionii încercând să dezincrimineze actele homosexuale. Ei cereau statului să nu mai intervină în viața lor privată.

Contrastul cu prezentul este evident: „drepturile gay” — acum „drepturile LGBT” — au devenit un apel disperat ca statul să intervină cât mai mult posibil în viețile private ale oamenilor. Nu mai este suficient ca cuplurile de același sex să se poată căsători și să trăiască în pace — detaliile relațiilor lor trebuie predate copiilor din școli peste tot. Nu mai este suficient ca oamenii să accepte politicos când îl întâlnesc pe Brendan care a devenit „Brenda” — trebuie să îi afirme activ și entuziast identitatea.

Astăzi, mișcarea LGBT este o campanie prin care guvernele sunt chemate să recunoască, valideze și să celebreze cât mai multe identități diferite. De fapt, persoanele gay obișnuite aproape că nu mai sunt luate în considerare în cadrul mișcării moderne LGBT. Accentul nu mai cade pe „L” și „G”, ci mai degrabă pe „B”, „T”, „Q”, „I”, „A” și toate celelalte litere care se adaugă continuu. După ce s-au atins toate obiectivele inițiale ale luptei pentru drepturile gay cu ani în urmă, mișcarea a fost nevoită să se transforme într-un monstru hidos, o creație Frankenstein a unui acronim în continuă extindere. Nu mai este suficient să susții drepturile femeilor lesbiene și bărbaților gay. Ce te faci cu pansexualii, aseksualii, persoanele non-binare sau „queer”-ii? Chiar și steagul Progress Pride, o adevărată ofensă vizuală, are dungi care reprezintă persoanele de culoare, ca și cum asta ar trebui să fie considerată o sexualitate separată acum. Dacă activismul tău nu este suficient de „intersecțional”, ești automat considerat un fanatic intolerant. Comentatorul conservator gay Andrew Sullivan scrie adesea despre pericolul activismului „queer” care a înlocuit mișcarea pentru drepturile gay, concentrându-se mai mult pe un soi de conformism nonconformist decât pe toleranță și acceptare adevărate.

Chiar și fetișurile sexuale au ajuns să ocupe un loc proeminent în cadrul Pride-ului. Jillian Michaels, o personalitate americană deschisă gay în domeniul fitness-ului, a descris în Daily Mail săptămâna trecută cum Pride a fost „deturnat” de „tătici în piele fără fundițe care simulează acte sexuale în public” și „drag queens care dansează provocator în chiloți în fața copiilor.” Ceea ce odinioară erau „celebrații ale drepturilor civile”, acum „arată mai degrabă ca niște convenții pentru fetișuri pentru adulți.” Are dreptate. Organizatorii Pride au făcut un efort clar de a face paradele mai „incluzive” pentru „pui, furries și kinksters.” Acest lucru a dus la imagini grotesce cu bărbați în lenjerie și costume fetiș dansând provocator în fața copiilor la o paradă recentă din California. Sau videoclipuri cu persoane îmbrăcate în costume BDSM și de „puppy play” mărșăluind prin străzile Toronto-ului în plină zi. Până acum nu am văzut o explicație convingătoare despre ce legătură are oricare dintre acestea cu lupta pentru drepturile gay sau, mai precis, LGBT.

Poate cea mai sinistră întorsătură pe care a luat-o Pride este „celebrarea” mutilării corporale. După ce au câștigat în mare măsură atât lupta juridică pentru drepturi, cât și cea culturală împotriva homofobiei, au fost nevoiți să se reorienteze către ceea ce au considerat următorul mare front în lupta pentru egalitate: ideologia transgender. Organizații precum Stonewall — principala organizație LGBT din Marea Britanie — au adoptat fără rezerve convingerea că genul este ceva în care o persoană poate „intra” sau „ieși” doar prin identificare. Un bărbat poate deveni femeie doar spunând acest lucru, iar povara revine restului societății să îl afirme, indiferent cât de credibil „se potrivește.” În multe parade Pride, „T”-ul domină restul acronimului. Femeile lesbiene au fost chiar date afară din parade în Regatul Unit când au îndrăznit să se opună prezenței bărbaților care pretind că sunt femei. La o paradă Pride din Paris, în 2021, activiști trans au aruncat artificii spre lesbiene care au refuzat să accepte că femeile pot avea penis. În 2022, Fred Sergeant — cofondatorul primei parade Pride din 1970 și unul dintre ultimii supraviețuitori ai revoltelor de la Stonewall — a fost trântit la pământ și scuipat pentru că protesta împotriva „misoginiei” și „homofobiei” mișcării trans. Acesta este, fără îndoială, cel mai dureros semn al deformării obiectivelor mișcării LGBT. Nu e de mirare că tot mai multe companii încep să se simtă din ce în ce mai inconfortabil față de această celebrare.

Realitatea este că paradele Pride arată și se simt mai degrabă ca un marș al victoriei peste un popor învins decât ca o revoltă aprigă pentru drepturi. Străzile sunt împânzite de steaguri (de data aceasta cele noi Progress, bineînțeles, nu cele vechi, colorate curcubeu, probabil cu prejudecăți), afacerile sunt forțate să își declare loialitatea noului regim, școlile organizează evenimente speciale de afirmare LGBT, iar instituțiile guvernamentale sunt ocupate de asemenea de „prostii” LGBT. Nu este deloc neobișnuit să vezi treceri de pietoni pictate în culorile curcubeului sau ale steagului trans, de obicei pe banii contribuabililor.

Ar trebui să fie clar pentru oricine urmărește cu atenție că este mult mai mult vorba despre dominare decât despre egalitate. „Mândria gay” s-a transformat în „privilegiul LGBT.” După ce au câștigat luptele legale, politice și culturale, lobby-ul LGBT luptă acum pentru controlul asupra minților oamenilor. Nimic mai puțin decât conformitatea ideologică totală nu este acceptabilă.

sursă: European Conservative.