„Geopolitica Noii Lumi”: Daria Gușă și Adrian Severin, despre adevărata importanță a Iranului

Autor: Oana-Medeea Groza

În prima emisiune „Geopolitica Noii Lumi” din noul sezon, din anul 2026, difuzată de Radio Gold FM, Daria Gușă și Adrian Severin au dezbătut situația tensionată din Orientul Mijlociu, despre escaladarea rapidă a conflictului dintre SUA, Israel și Iran, care implică și alte state din regiune, efectele asupra economiei globale și răspunsul statelor europene, fie prin diferite inițiative riscante, fie prin refuzul de a alimenta un război neprovocat.

Între Israel și Iran au existat elemente de divergență încă de la constituirea statului israelian și așezarea acestuia în Orient. De-a lungul istoriei, în vremea conducerii Șahului Mohammad Reza Pahlavi, SUA au urmărit ca Israelul, Arabia Saudită și Iran să mențină echilibrul, conform dorinței americane, în Orient, în timp ce Turcia, la fel de importantă pentru strategia americană în zona Orientului Mijlociu, avea utilitate și rol în raporturile directe cu Rusia. Întotdeauna i s-a rezervat rolul principal Israelului în triada de control și echilibru gestionată de SUA în Orientul Mijlociu. După schimbarea regimului în Iran cu unul orientat împotriva șahului, SUA pierd acest stat al triadei, pe care îl consideră și ostil sau potrivnic strategiei americane.

După înlăturarea șahului, Occidentul nu a anticipat că se va stârni un puternic elan religios din straturile profunde ale societății iraniene. Opoziția față de șah era dublă: pe de o parte, dreapta religioasă, pe de altă parte, o stângă radicală, aproape comunistă. În confruntarea dintre aceste două forțe, Occidentul european și America au ales să combată comunismul, considerându-l pericolul principal, ignorând potențialul mobilizator al clerului. Rezultatul a fost instalarea unui regim care, deși anti-comunist, a devenit simultan anti-american și anti-israelian, deoarece șahul fusese aliatul strategic al Statelor Unite. Astfel, noua conducere iraniană s-a poziționat automat în tabăra adversă intereselor americane din Orientul Mijlociu.

Văzându-și întreaga strategie năruită, Statele Unite au căutat variante de a slăbi noul regim iranian și au recurs la clasica strategie „divide et impera”, exploatând rivalitatea istorică dintre șiiți și suniți. Washingtonul a încercat să mobilizeze regimurile sunite din regiune împotriva Iranului șiit, mizând în special pe Arabia Saudită și pe Irakul lui Saddam Hussein. În Irak, Partidul Baas, deși laic și apropiat de URSS, reprezenta interesele comunităților sunite și vedea în Iran un rival natural. Saddam a interpretat haosul post-revoluționar iranian ca pe o oportunitate de a transforma Irakul în lider regional, iar americanii au alimentat această ambiție cu fonduri și armament, considerând că Irakul poate deveni contragreutatea perfectă pentru Teheran. Războiul Iran-Irak (pentru supremația în Golful Persic, controlul asupra Strâmtorii Ormuz și pentru alte obiective) deși masiv finanțat și susținut de SUA în favoarea Irakului, a demonstrat capacitatea extraordinară de rezistență a Iranului, care a rămas complet izolat pe scena internațională. Sovieticii nu îl sprijineau pentru că regimul era anticomunist, americanii îl respingeau pentru că era anti-israelian și anti-american, iar statele arabe îl priveau cu suspiciune etnică și religioasă. Cu toate acestea, Iranul a rezistat ani la rând, demonstrând că un stat, cu o identitate puternică, o populație numeroasă și o cultură a sacrificiului, poate supraviețui chiar și în condiții de izolare totală. Această lecție istorică este relevantă și astăzi, când Iranul  are toate șansele să demonstreze aceeași rezistență impresionantă, cu atât mai mult cu cât nu mai este singur: are relații solide cu China, Rusia, Pakistanul și chiar cu Arabia Saudită și Turcia, care au propriile motive strategice pentru a evita prăbușirea Iranului.

Interesant este că și Irakul a „cochetat” cu ideea dezvoltării de armament nuclear, scop pentru care a construit un reactor care urma să fie o piesă a sistemului de producere a energiei nucleare. Ambițiile nucleare ale Irakului au fost curmate de Israel, care a bombardat reactorul irakian într-o operațiune ce a încălcat flagrant dreptul internațional, dar care a fost, în cele din urmă, tolerată de marile puteri. Această acțiune a consolidat doctrina israeliană potrivit căreia nicio țară din regiune nu trebuie să dobândească tehnologie nucleară, nici măcar pentru uz civil, deoarece aceasta poate fi convertită în capacitate militară. Deși a provocat scandal internațional, bombardamentul a fost acceptat tacit, iar Irakul a continuat să fie folosit de SUA ca instrument împotriva Iranului, până când, după sfârșitul Războiului Rece, a fost abandonat și transformat în ținta a trei intervenții militare succesive. În prezent, Irakul este mai anti-american, deși America a pretins să fi eliberat Irakul și să fi adus democrația, nu e nici democrație, nici libertate în Irak, iar, în plus, nu este nici pro-americanism în Irak. Și Irakul vrea să scape de sub influența și de sub tutela americană, așa încât am asistat, în aceste zile, la manifestări pro-iraniene și anti-americane. Toate aceste evenimente au dus la o apropiere surprinzătoare între Iran și Irak, două state care fuseseră cândva dușmani de moarte. Experiențele diplomatice și personale relatate de Adrian Severin arată că între cele două popoare există, astăzi, o empatie reală, alimentată de interese comune și de o memorie istorică împărtășită.

Iranienii, moștenitori ai unuia dintre cele mai vechi și puternice imperii, au o memorie istorică și diplomație foarte dezvoltată, duc o politică de negocieri și de conducere foarte sofisticată și nu trebuie subestimați sub nicio formă. Iranul nu poate fi învins, și nici regimul nu poate fi schimbat radical prin bombardamente aeriene, așa cum intenționează America, deoarece mentalitatea sa colectivă, formată în secole de istorie imperială și religioasă, pune accent pe rezistența pe termen lung și sacrificiu. În realitate, fără trupe la sol nu există victorie durabilă, iar presiunea externă nu face decât să întărească regimul iranian, nu să-l slăbească. Deși este o republică islamică, Iranul nu își construiește politica externă pe criterii religioase, ci pe interese naționale pragmatice. Se înțelege foarte bine cu China comunistă, cu Armenia creștină și cooperează cu state musulmane diverse, în funcție de context. În interior, însă, societatea este profund religioasă, dar tolerantă cu minoritățile. Iranul a fost, de fapt, unul dintre puținele state care au luptat constant împotriva ISIS și Al-Qaeda, în timp ce unele puteri occidentale au folosit grupările radicale pentru a destabiliza regiunea.

Relația dintre SUA și Israel a evoluat de la o alianță strategică la o dependență inversată, în care America a devenit brațul militar al Israelului în Orientul Mijlociu. Inițial, Israelul era perceput ca un „portavion pe uscat” al SUA, dar, în timp, raportul s-a inversat. În prezent, interesele americane s-au mutat spre Asia, iar menținerea Israelului ca putere dominantă în regiune nu mai este un obiectiv vital pentru Washington. Iranul, integrat în BRICS și în Organizația de Cooperare de la Shanghai, câștigă mult mai mult ca nod strategic al noii ordini globale decât ca hegemon regional. Presiunea externă asupra Iranului este contraproductivă, deoarece întărește aripa conservatoare, reduce libertățile interne și destabilizează regiunea. Poporul iranian, spre deosebire de cel occidental, este dispus să accepte sacrificii pentru apărarea identității naționale. O abordare inteligentă ar fi integrarea Iranului în dialogul global, nu izolarea lui. Războiul actual este prost conceput, fără obiective strategice clare și cu riscul de a produce efecte inverse celor dorite: slăbirea SUA și a Israelului și consolidarea regimului iranian.

În final, conflictul riscă să se încheie nu cu schimbarea regimului iranian, ci cu prăbușirea politică a lui Benjamin Netanyahu, considerat arhitectul unui război fără finalitate. Dacă logica filozofică a „contrariilor care mor împreună” se aplică, moartea Ayatollahului Khamenei ar putea prefigura sfârșitul politic al lui Netanyahu. În timp ce securitatea statului Israel nu este amenințată în mod real, securitatea cetățenilor israelieni este grav afectată, iar această contradicție va deveni tot mai greu de ignorat.

Emisiunea „Geopolitica Noii Lumi”, moderată de Daria Gușă, poate fi urmărită lunar, vinerea, pe Radio Gold FM, începând cu ora 13. Înregistrarea integrală poate fi urmărită pe pagina de Facebook a Radio Gold FM România, pe contul de YouTube Radio Gold FM Romania dar și pe platforma goldtv.ro