Despre libertate, înțelegerea ei și statul ce te vrea a fi prostul de serviciu – Partea a III a

Autor: Nicolae Bălașa

Dragii mei, apropo de urlat și libertate: nu știu dacă vom fi în stare vreodată să definim libertatea în sensul ermetizării ei, însă știu sigur că în curând vom urla iarăși pe străzi „Libertate!”, cum urlăm, cel puțin, de la Revoluția Franceză încoace. Mai tot timpul, de-aiurea! Alți geniali vor vrea să ofere populimii protecție și, desigur, alți proști vor dori întâietate în a-și slăvi călăii.
Din punctul nostru de vedere, în realitatea concretă, omul ar trebui să trăiască potrivit naturii sale, însă și asta, metaforic vorbind, e cu cântec. Natura omului și libertatea sa sunt formulate în Biblie. Libertatea omului este nu limitată, ci condiționtă din începuturi, după
Facere: „Domnul Dumnezeu i-a poruncit lui Adam, zicând: „Să mănânci, desigur, din orice pom din grădină, dar din Pomul Cunoașterii Binelui și a Răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, sigur vei muri” Geneza 2:16-17 Noua Traducere Românească.
Mulți dintre cei ce cred în libertatea absolută, (evident, a lor!) vor lua în derâdere formularea din Biblie. Printre ei, după cum ne-a asigurat și domnul Liiceanu, în special, politicianul, „geniul de context” ce se crede a fi Dumnezeu coborât într-o lume de neghiobi, „geniul” care, în virtutea puterii ce și-o arogă, ar oferi protecție celor mulți și proști.
Așa o fi, însă Cioran, un geniu în cel mai nobil sens al cuvântului, geniu al poporului roman, este bulversat de ideea lipsei de libertate chiar de dinainte de Facere. Gânditorul român, supranumit și „filosoful disperării”, ca mulți alții, era profund revoltat de faptul că a venit în lume fără să fi fost întrebat dacă vrea sau nu. În plus, în cazul în care, dacă ar fi acceptat, ar fi trebuit să aibă posibilitatea de a alege unde și când, să vadă lumina zilei pe fața pământului, să își aleagă culoarea pielii, să opteze pentru o anume înălțime corporală etc.
Pe de altă parte, în tinerețe, când era în România, Emil Cioran suferea de o profundă insomnie, boală ce l-a făcut să devină, fără vrerea sa, „conștiința neîntreruptă a lumii”, conștiință suficient de apăsătoare. Cele două chestiuni, prima, mai degrabă de factură teoretică, lansată de către Heidegger, în „Ființă și timp”, cea de-a doua, o trăire proprie, cu un dramatism aparte, l-au făcut pe filosoful român să găsească o idee de ieșire din acest spațiu în care își vede, ca om, libertatea suprimată în totalitate. După el, omul nu are libertate și, evident, nu se poate bucura de ea, iar de aici, angoasa sugerată de întreaga fenomenologie, începând cu Hegel (Fenomenologia spiritului în 1807), Franz Brentano etc. și terminând cu Jean-Paul Sartre etc. Axa centrală a fenomenologiei a reprezentat-o însă Husserl, („Idei pentru o fenomenologie pură și pentru o filosofie fenomenologică”, 1913), filosof potrivit căruia „femenologia s-ar putea defini ca o metodă „științifică” de gândire transcedentală prin intermediul căreia se ajunge la structurile universale ale experienței pe principiul de intenționalitate emis de Brentano. Acesta afirmă că „particularitatea conștiinței constă în faptul că este totdeauna conștiința a ceva!”
Revenind, Cioran, ca om încorsetat, pus, fără a fi întrebat, „în cămașa de forță a vieții”, găsește ca formă de eliberare, de căpătare a libertății, ideea de sinucidere. El însă nu a îndemnat niciodată la suicid, ci a spus doar că există această idee conform căreia poți să te sinucizi fără a da socoteală nimănui, și că această idee îți asigură libertatea în general și, desigur, libertatea ta de a te rostogoli în viață. Mai mult, doar și simplul fapt că îți amintești sau că știi că există ideea conform căreia te poți sinucide, îți asigură o stare de confort în lumea în care trăiești.
Tema sinuciderii este abordată din perspective multiple de către diverși gânditori, în diverse domenii, unele chiar și de graniță. Unul dintre ei, de rezonanță internațională, este Emile Durkheim (n. 15.04.1858 – d. 15.11.1917), părintele sociologiei franceze. În lucrarea cu denumirea „Sinuciderea”, publicată în 1897, spre deosebire de Cioran, Durkheim vehiculează idei ce aparțin sociologiei și vizează în special cauzele sociale, idei ce țin de termenii integrare-neintegrare, de incapacitatea integrării în muncă, în colectivități umane, iar din această incapacitate, grija, frustrarea, frica etc., apoi, în cazuri extreme, actul suicidal ca atare. Trebuie spus însă că, din perspectiva statisticii, cât și a psihologiei aplicate, făcute de-a lungul timpului, peste 95% dintre cei ce își anunță public sinuciderea, nu o fac, ei vor doar să impresioneze.
Revenind la ideea de libertate, la momentul în care omul face, cum am mai spus, cea mai proastă afacere din istoria sa, când dă raiul, traiul bun și veșnicia pentru suferință, chin și moarte sigură, doar pentru că vrea să cunoască. Tot metaforic vorbind, a vrut, asta e! Fără cunoaștere aici, în lume, nu se poate!
Din acest motiv, din punctul meu de vedere, libertatea, pentru omul ființă socială, plasat și crescut într-un anumit tip de cultură, este o stare, constatată și înțeleasă fără a se minți pe el însuși, fără a minți, în general. Din aceste perspective, avem la îndemână ideea de libertate interioară și libertate exterioară. Dacă prima formă poate fi înțeleasă prin raportare, în special, la morală, cealaltă, libertatea exterioară este înțeleasă în practica socială, prin raportare atât la legile morale, cât și la legile organice, legi ce ar trebui să reglementeze raporturile sociale în toate domeniile vieții.
În lumea reală, într-o societate guvernată de cele două tipuri de legi, ar trebui ca libertatea mea să se termine unde începe libertatea ta, nimeni nefiind deasupra legii, însă în realitatea imediată, în care ghiorțanul politic gândește legi în favoarea grupurilor din care face parte, legi care, structurate, stau sub umbrela expresiei:„ astăzi pe cine mai bem, pe cine mai furăm”, libertatea individului dispare. În acest context, desigur, fiecare se descurcă cum poate! Iar de aici, din acest „ fiecare se descurcă cum poate” și din faptul că gupările de interese financiar-politice abundă, anarhia, apoi despotismul și dictatura. Sub dictatură, desigur, o vreme, de formă, protecția socială oferită celor mulți. Probabil, la o astfel de protecție face vorbire profesorul Liiceanu, numai că „ geniile creatoare a ceva” se numesc dictatori. Pentru lămuriri suplimentare, apelați, vă rog, la invățăturile marxist-leniniste, recomandate și predicate în învățământul de dinainte de 89 de pcr și la „realizările mărețe a aceluiași pcr” după 1947, în România, realizări copie la indigo, cu cele rusești începute de către Lenin și contemporanii săi.
Fără alte comentarii, sub dictatură omul este întemnițat indiferent unde se află, este întemnițat chiar și în afara unei temnițe reale.
Dragii mei, „vorba lungă, sărăcia omului” Prin urmare, vom scurta cumva punctul nostru de vedere la cele două întrebări: „are omul nevoie de Libertate?” și „libertatea sau lipsa ei ne fac să fim proștii statului?”
Logic vorbind, omul fără libertate nu poate trăi, nu poate exista, nu poate ființa „acum și aici” (în sensul lui Heidegger), nu-și poate lăsa amprenta creatoare pe pânza vremurilor sale. Din acest punct de vedere suntem de acord cu profesorul Liiceanu. Creația artistică, stiințifică, filosofică etc. și foarte rar, „creația, în sens clasic, de tip politic” (a nu se confunda cu omul de creație prezent în politica timpurilor sale), implică imperios libertatea creatorului, fie el omul contingentului, fie geniul timpurilor. Facem această afirmație convinși fiind de faptul că nu doar geniile au fost și sunt creative, ci și popoarele din care provin, la general, popoarele lumii. Ca o paranteză, altfel cum l-ar mai fi descris Petre Țutea pe Eminescu „sumă lirică de voievozi români”? Nu insist, sociologii știu mai bine ce spun.
La a doua frământare, în condițiile în care fiecare zi din viața omului este o creație, imanență pe pânza vremurilor sale, pot adăuga doar ideea conform căreia omul trebuie ajutat (prin educație, în special și practica de zi cu zi) să-și constate și să-și înțeleagă starea de libertate. Pentru a se întâmpla așa ceva, comunitatea, în sens restrâns, poporul, în sensul larg al cuvântului, trebuie să-i ofere perspectiva și șansa de a fi liber. Nu ne naștem egali, ci cu șansa de a fi egali, nu ne naștem liberi, ci cu șansa de a fi liberi! Ori această șansă nu poate fi viabilă și nici validată decât în condițiile în care vine la pachet cu adevărul, dreptatea, altruismul, responsabilitatea, compasiunea, onestitatea, respectul, devotamentul, cu valorile morale: iubirea, iertarea, smerenia, cumpătarea, mila etc. Tipul de societate care poate oferi așa ceva nu poate fi, cu siguranță, unul de tip totalitar, în care Drepturile Omului, în special dreptul de a gândi și a te exprima liber este încălcat oricând, în care minciuna și aroganța pun pe roate politrucul în izmene sau, de cele mai multe ori, în curul gol. Las la o parte tărtăcuța care oricum e goală de conținut. Acolo sunt împachetate doar averi, curve, alcool și… multe altele, cum sunt obișnuiți chiar ei să spună când vine vorba de obligațiile noastre față de comunitate, față de stat. Că avem obligații, chiar în însăși ideea de a fi liberi. Însă una este să te raportezi la legi în mod egal cu oricare semen al tău și alta e să fii urmărit, batjocorit, umilit, în fel și chip de un mârțogar politic, amețit de aburii puterii și băgat cu botul între cracii vampelor de budoar.
În această ultimă situație omul are dreptul să ceară socoteală celui ce îi încalcă drepturile, să se revolte, ba mai mult, să lupte pentru pentru libertatea sa, libertate în care se află, intrinsec, demnitatea și onoarea de a fi om în societate. Prin urmare, ești prostul statului dacă vrei, dacă accepți sau nu! Omul decide.  Voi ce credeți?