De la comunicare la marea bălmăjeală(în ţara lui „ASTA E !“)

Autor: Nicolae Bălașa

P. Ricœur precizează că omul conferă sens lucrurilor, realităţilor, dar în acelaşi timp îşi conferă sieşi sens, prin comunicare. Acest lucru l-a făcut de la începuturi, prin conversaţia faţă în faţă, prin mitologii, filosofii, utopii, literatură, artă, mai nou, prin presă, fie ea scrisă, audio sau audio-video etc. Trebuie amintit, din capul locului (lapidar, ce-i drept), că, în timpul unei comunicări, se transmit nu numai informaţii, mesaje, ci şi simboluri, semne, semnificaţii, cu alte cuvinte, se transmit şi se recepţionează „înţelesuri“, cunoaş¬tere. Din acest motiv, comunicarea de orice fel presupune un angajament care, de fapt, este o relaţie ce implică un comportament. De asemenea, trebuie să precizăm că, în procesul comunicării, doar informaţiile înţelese dau sens existenţial. Pierderea lui (a sensului), adică constatarea că viaţa e absurdă, că preocupările noastre zilnice nu ne dau un „rost“, reprezintă înstrăinare umană. Altfel spus, lipsa sensului existenţial ne face să ne simţim şi să trăim, de la o zi, la alta, şi din ce în ce mai mult, sentimentul şi starea de insolitare.
Nu putem evita, în demersul nostru, nici faptul că, de pildă, marele raţionalist al lumii, Kant leagă comunicarea de adevăr. „De la «calea ideilor», la «calea cuvintelor» este, pe scurt, formularea perspectivei kantiene la nivelul teoriilor contem¬porane ale limbajului şi comunicării“, de către I. Pârvu. Fundamental pentru analiza comunicării, insistă în prelegerile sale, gânditorul român, este programul de reconstrucţie a filosofiei, formulat de Kant în Critica raţiunii pure, şi apoi, în a treia Critică, Critica puterii de judecată. În Secţiunea 21 a „Analiticii Frumosului“, din această Critică, Kant precizează : „Cunoştinţele şi judecăţile noastre îm¬preună cu convingerile care le însoţesc, trebuie să poată fi universal comunicabile, căci, altfel, nu ar exista concordanţă între ele şi obiect ; ele ar fi, în totalitate, un simplu joc subiectiv al reprezentări¬lor, exact aşa cum pretinde scepticismul. Dar dacă cunoştinţele trebuie să fie comunicabile, atunci şi starea de spirit, adică acordul puterilor noastre de cunoaştere, în vederea unei cunoaşteri în genere, şi anume proporţia necesară pentru a face dintr-o reprezentare (prin care ne este dat un obiect), o cunoştinţă, trebuie să fie universal comunicabilă. Căci, fără această stare de spirit, ca o condiţie subiectivă a cunoaşterii, cunoştinţa, ca efect al ei, nu s-ar putea naşte : comunicabilitatea universală a cunoaşterii noastre este presupusă în cazul oricărei logici şi al oricărui principiu de cunoaştere care nu este sceptic“ (Imm. Kant, Critica facultăţii de judecare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 31). Mai simplu spus, dar în conformitate cu judecăţile anterior emise, ceea ce nu este adevărat nu poate fi comunicat, devine, de la sine, fals, minciună.
Pe de altă parte, A. Codoban emite ideea conform căreia, specific zilelor noastre este „Te¬matizarea comunicării“ care ar reduce realul la ce poate fi comunicat sau semnificat, sau la limbaj. Nu există decât „ceea ce este exprimat, comunicat, semnificat“.
Şi pentru că spaţiul nu ne permite (comunica¬rea, acest segment nou în cadrul cunoaşterii con¬temporane se află, după Th. S. Kuhn, într-o stare preparadigmatică şi, în acelaşi timp, paradoxală, pe de o parte „beneficiază de o recunoaştere şi un suport din partea instanţelor sociale şi politice, iar pe de altă parte, nu şi-a dobândit un fundament epistemologic solid“), amintim doar că majoritatea cercetătorilor menţionează ca principale reguli ale comunicării, maximele conversaţionale ale lui Grice în care se concretizează celebrul său PRINCIPIU AL COOPERĂRII sau al comunicării :
– maximele de cantitate, care cer locutorului să nu dea nici mai multă, nici mai puţină infor¬maţie decât o cere scopul comunicării ;
– maximele de calitate, care cer locutorului să nu afirme lucruri pe care le crede false şi pentru care nu are dovezi ;
– maximele de relaţie, care cer locutorului să facă în aşa fel, încât contribuţia sa să fie pertinentă ;
– maximele de mod, care cer locutorului să contribuie la conversaţie, într-o manieră ordonată, şi să evite ambiguităţile, prolixitatea şi obscuritatea.
Autorii olandezi Frans van Eemeren şi Rob Grootendorst aplică variantele prescurtate ale Principiului comunicării, în felul următor : „Fii clar, cinstit, eficace şi pertinent“ (F. van Eemeren, Rob Grootendorst, La Nouvelle dialectique, Éditions Kimé, Paris, 1996, p. 60.)
Pentru claritatea demersului nostru, trebuie, totuşi, amintit faptul că, în actul comunicaţional, trebuie să funcţioneze, obligatoriu, triada comu¬nicare – înţelegere (cu baza lumească a sa) – acţiune, altfel, starea de fapt este compromisă.
La nivel social, comunicarea, în societatea mo¬dernă, depinde, extrem de mult, de forma politică a statului şi, în acest context, înţelegerea depinde, fundamental, de normele interacţiunii. Mai precis, în societatea modernă, formulată prin prisma ele¬mentelor specifice „capitalismului târziu“ (ăsta care ne bântuie şi pe noi), comunicarea şi înţelegerea între parteneri se realizează în acordul privind justeţea normelor (care intermediază comunicarea). Mă tot întreb dacă la noi o fi ? Norme, bineînţeles, că, în rest, este „tot ce vor muşchii unora“ !
Înţelegerea şi recunoaşterea se ating în limba¬jul curent, iar sensul, din perspectiva lui J. Haber¬mas se constituie în mediul intersubiectivităţii, creată prin comunicarea verbalizată, limba – locul în care se constituie raportul omului cu lumea înconjurătoare. Altfel spus, înţelegerea şi recu¬noaşterea se concretizează, la nivelul individului, în interiorizarea rolurilor şi, la nivelul societăţii, în „cadrul instituţional“.
Şi, pentru faptul că, în scurtul demers ştiin¬ţific, am tot tras focul pe turta noastră pentru a auzi cine trebuie şi pentru a ne face şi înţeleşi (sperăm !), musai să privim (măcar cu un ochi) şi să gândim (o facem chiar dacă nu vrem), la comportamentul comunicaţional al instituţiilor din ţara noastră (când prezidenţiale, când guvernamentale, când… etc.), puse mai degrabă pe şotii (ar spune unul cu umor negru), decât pe treabă. Treabă ? Întrebare (de ani și ani sau, cel puţin contextual), la noi, retorică. Pentru a convinge (tot cu umor negru, bineînţeles !) amintesc spusa evreului (pus şi el pe şotii, dar în alt sens) : „dacă munceşti şi tot munceşti, de câştigat când mai câştigi ?“ Tradusă (un fel de a spune), din ebraică, în limba română, zicala cu pricina, pentru mai marii neamului (lor), ar suna astfel : „dacă munceşti şi tot munceşti, de furat când mai furi ?“. Lăsând la o parte gluma (fie-mi iertat cuvântul !), preocupate când de una, când de alta, scaunele sus puse, că ele comunică – vorba lui Eugen Ionescu, spun (repet, scaunele), când una, când alta, sau una zic şi alta fac. Iar ca treaba să fie oablă (şi brambureala la ea acasă), mai tot timpul, nu ştie (sau nu vrea a şti), dreapta ce face stânga şi invers, pentru a nu fi vreo fisură în sistem, fie ea şi întâmplătoare. Nu de alta, dar cică ar fi mai bine aşa ! Şi asta, câtă vreme, la noi, marea bălmăjeală, la rang de politică statală. E, vedeţi, oameni buni, abia acum înţeleg vorba de duh a „înţeleptului“, dată ca nuca în gard, la ceas aniversar : În vremurile de astăzi, carte multă nu se cere, să fii prost, să ai putere (politică), şi eşti om mare, în termenii unor media (de trei lulele !), personalitate. E, aş ! Dar câtă vreme aici, e ţara lui, „ASTA E !“ Mai ştii ? Şi atunci, bineînţeles că tendinţele noastre, de la începutul demersului, pot fi şi ele simple bălmăjeli, că tot nu interesează pe nimeni ştiinţificul. Nici măcar pe universitarii „lu’ peşte“, conştiinţele prezentului (vorba vine !). De ce să fii clar, cinstit, eficace şi pertinent, câtă vreme merge şi aşa, tot suntem obişnuiţi de pe vremuri. „Cine munceşte ori e prost, ori nu gândeşte !“, vă aduceţi aminte, nu ?. Nu trebuie uitat însă că „limitele limbajului nostru sunt limitele gândirii noastre“ şi, probabil, de-acolo, din limitele noastre, ni se trage chestiunea cu „vine valul şi-ţi ia calul, ia şi scroafa din coteţ…“ ! Tot de acolo, din limite și nesimțire, vin și cei care, cum ajung într-o oarecare funcție, se pun pe furat. Se fac că fac, apoi, odată parandărătul luat este împărțit, conform înțelegerilor, cu ăl de-l protejează și îl ține în brațe. Doar într-o astfel de situație sunt evitate legile, licitațiile etc. iar cei ce ar trebui să vadă hoțiile, trec pe drumul celălalt. Pe drumul ăsta, cu hoția, se lucreză, iar hoțul este cel mai mândru în stat! Dar asta e o altă poveste !
Of, fir-ar să fie ! Fraţilor, în acest caz (ca să revin), de la comunicare, la marea bălmăjeală (românească şi nu numai – un fel de permanenţă a vremurilor noastre), nu mai e nici măcar un pas ! Iar România, ţara lui „ASTA E“ (cocoşată de te miri ce vremuri, neamuri etc.) asta e ! Şi nu e bine. „Nu e bine neam !“, vorba lui Sorescu