Avram Gal: Mesajul întâlnirii Xi-Trump este că lumea n-are nevoie de un nou dușman, ci de o “nouă maturitate”!

Există clipe în istorie în care o propoziție rostită într-o sală oficială pare să depășească protocolul diplomatic și să atingă ceva mult mai adânc: frica noastră colectivă, oboseala lumii, nevoia de a găsi un drum mai înțelept.

Când președintele chinez Xi Jinping spune că Statele Unite și China nu ar trebui să fie rivale, ci parteneri, el nu formulează doar un mesaj de curtoazie pentru președintele american Donald J. Trump. El atinge una dintre marile întrebări ale epocii noastre: oare lumea este condamnată să funcționeze mereu prin competiție, suspiciune și blocuri adverse? Sau putem imagina o ordine în care puterea nu se măsoară prin capacitatea de a domina, ci prin capacitatea de a colabora?

Relația dintre Statele Unite și China este astăzi una dintre marile axe ale lumii. Nu este doar o relație bilaterală între două state puternice. Este o oglindă în care se reflectă viitorul economiei globale, al tehnologiei, al comerțului, al securității, al inteligenței artificiale, al energiei și al păcii mondiale.

Când Washingtonul și Beijingul se privesc drept adversari, întreaga planetă devine mai neliniștită. Când își vorbesc ca parteneri, chiar și pentru scurt timp, lumea respiră altfel. Piețele se calmează, diplomații caută nuanțe, iar statele mai mici simt că nu mai sunt obligate să aleagă între tabere.

Dar aici începe marele paradox al lumii moderne. Marile puteri vorbesc despre pace, însă se pregătesc pentru conflict. Vorbesc despre stabilitate, dar investesc sume uriașe în instrumente de presiune. Vorbesc despre cooperare, dar își construiesc strategiile plecând de la ipoteza că celălalt va trăda, va profita sau va ataca.

De aceea, mesajul „parteneri, nu rivali” este important nu pentru că rezolvă realitatea, ci pentru că o provoacă. El spune, în esență, că poate lumea nu trebuie organizată ca o permanentă vânătoare de dușmani.

Și atunci apare întrebarea fundamentală: de ce avem nevoie de dușmani?

De ce pare atât de greu pentru oameni, comunități și state să se definească fără un inamic? De ce avem impresia că suntem mai uniți atunci când ne temem de cineva? De ce frica mobilizează mai repede decât speranța?

O parte a răspunsului vine din natura puterii. Statele se legitimează prin promisiunea protecției. Iar pentru a proteja, trebuie să existe un pericol. Pentru a mobiliza resurse, armate, bugete, tehnologii și loialitate internă, conducătorii au adesea nevoie de o narațiune a amenințării.

Dușmanul simplifică lumea. El transformă probleme complicate — inegalitate, crize economice, insecuritate socială, anxietăți culturale, schimbări tehnologice — într-o poveste ușor de înțeles: „noi” suntem buni, „ei” sunt periculoși.

Dar această logică are un cost enorm. Când o națiune își definește identitatea prin opoziție, își reduce imaginația. În loc să întrebe „ce putem construi împreună?”, întreabă „cum ne apărăm de ei?”. În loc să vadă în celălalt un posibil colaborator, vede o amenințare în așteptare.

Astfel, rivalitatea devine o profeție care se împlinește singură. Dacă tratezi pe cineva ca pe un viitor inamic, îl împingi treptat să se comporte ca atare.

Statele Unite și China sunt prinse tocmai în această capcană. America se teme că ascensiunea Chinei îi va diminua influența globală. China se teme că America nu va accepta niciodată o lume în care Beijingul are un rol egal. Din această dublă teamă se naște competiția. Iar competiția cere mereu dovezi noi: sancțiuni, restricții tehnologice, exerciții militare, alianțe defensive, suspiciuni, avertismente.

Totuși, dacă privim lucid, cele două țări nu au doar motive de rivalitate. Au și o interdependență uriașă. Economiile lor sunt legate prin comerț, investiții, lanțuri de aprovizionare, universități, companii, consumatori și tehnologii.

Marile probleme ale secolului nu pot fi rezolvate de una împotriva celeilalte. Schimbările climatice, pandemiile, inteligența artificială, proliferarea nucleară, securitatea energetică, stabilitatea financiară și migrația nu pot fi gestionate prin ziduri geopolitice. Ele pot fi rezolvate împreună sau nu vor fi rezolvate deloc.

Dacă cele mai mari puteri ale lumii ar fi cu adevărat partenere, diferențele nu ar dispărea. Ar fi naiv să credem asta. Statele Unite și China au sisteme politice diferite, valori diferite, interese diferite și viziuni diferite asupra ordinii mondiale.

Dar parteneriatul nu înseamnă identitate. Nu înseamnă să gândești la fel. Nu înseamnă să renunți la propriile interese. Înseamnă să accepți că supraviețuirea comună este mai importantă decât victoria unilaterală.

O lume în care Washingtonul și Beijingul ar colabora sincer ar putea redirecționa o parte din energia competiției spre binele comun: tehnologii medicale, infrastructură verde, reguli pentru inteligența artificială, combaterea foametei, protejarea mediului, stabilizarea regiunilor fragile, explorare spațială, educație și securitate energetică.

În loc ca cele mai strălucite minți ale lumii să fie absorbite de logica dominației, ar putea fi chemate în logica vindecării. În loc ca știința să fie militarizată înainte de a fi umanizată, ar putea fi pusă mai întâi în slujba vieții.

Aici geopolitica devine filozofie. Pentru că întrebarea nu mai este doar ce vor face America și China. Întrebarea este ce fel de specie vrem să fim.

Suntem o specie care are nevoie mereu de un „celălalt” pentru a se simți unită? Putem construi solidaritate fără frică? Putem avea identitate fără dușmănie? Putem avea patriotism fără ostilitate? Putem iubi propria țară fără să suspectăm automat țara altuia?

Istoria ne arată că dușmanul a fost adesea un instrument de coeziune. Tribul se unea împotriva tribului vecin. Imperiul se definea împotriva barbarului. Națiunea modernă se mobiliza împotriva invadatorului.

Dar tocmai aici este limita vechii politici: ea a fost construită pentru o lume a separării. Astăzi trăim într-o lume a interdependenței.

Atmosfera nu are pașaport. Virusurile nu respectă frontiere. Piețele financiare nu se opresc la vamă. Inteligența artificială nu rămâne închisă într-o singură civilizație. O criză locală poate deveni globală în câteva zile. Sub același cer, vulnerabilitatea este comună.

De aceea, ideea că „dacă trăim toți mai bine, câștigăm toți” nu este doar idealism frumos. Este realismul dur al secolului XXI.

Într-o lume interconectată, sărăcia altuia devine instabilitatea ta. Războiul altuia devine criza ta energetică. Poluarea altuia devine aerul tău. Pandemia altuia devine spitalul tău. Umilința altuia devine radicalizarea de mâine.

Nicio mare putere nu mai poate câștiga singură într-o lume care pierde împreună.

Totuși, parteneriatul autentic cere ceva mai greu decât o declarație frumoasă: cere încredere. Iar încrederea nu se proclamă. Se construiește. Prin reguli, verificare, transparență, compromisuri și limite acceptate reciproc.

Statele Unite și China pot fi partenere doar dacă acceptă că parteneriatul nu înseamnă supunere. China nu va accepta o ordine în care este tratată ca un actor secundar al Occidentului. America nu va accepta o ordine în care securitatea aliaților, libertatea navigației sau regulile comerțului sunt dictate unilateral de Beijing.

Între aceste poziții există un spațiu dificil, dar nu imposibil: competiție gestionată, cooperare acolo unde interesele se întâlnesc și respect pentru liniile roșii ale celuilalt.

Adevărata miză este să transformăm rivalitatea dintr-o logică existențială într-o logică reglementată. Statele pot concura economic fără să se pregătească obsesiv de război. Pot avea diferențe ideologice fără să se dezumanizeze. Pot apăra interese naționale fără să transforme planeta într-o tablă de șah pe care oamenii obișnuiți devin pioni.

Dacă marile puteri ar sta cu adevărat la aceeași masă, lumea nu ar deveni paradis peste noapte. Dar ar deveni mai puțin absurdă.

Ar fi mai puține resurse irosite în curse ale fricii. Ar fi mai multă energie pentru probleme reale. Ar fi mai multă stabilitate pentru statele mici. Ar fi mai mult spațiu pentru comerț, cercetare, educație și mobilitate. Ar fi, mai ales, o schimbare de imaginație: de la geopolitica suspiciunii la geopolitica responsabilității.

Poate că aceasta este lecția cea mai importantă a formulei „parteneri, nu rivali”. Nu trebuie citită doar ca un mesaj al Chinei către America. Poate fi citită ca un mesaj al prezentului către viitor.

Umanitatea a ajuns suficient de puternică pentru a se distruge singură, dar nu încă suficient de înțeleaptă pentru a se organiza ca o singură comunitate de destin. Avem tehnologii planetare și instincte tribale. Avem arme de secol XXI și reflexe de secol XIX.

A căuta mereu un dușman este, în fond, o formă de oboseală morală. Este mai ușor să urăști decât să negociezi. Este mai ușor să simplifici decât să înțelegi. Este mai ușor să ridici ziduri decât să construiești punți.

Dar civilizația nu avansează prin ceea ce este mai ușor. Avansează prin ceea ce este mai greu și mai nobil: recunoașterea faptului că celălalt, chiar diferit, chiar incomod, chiar rival economic, rămâne parte din aceeași lume.

Dacă Statele Unite și China ar reuși să fie nu prieteni sentimentali, ci parteneri raționali, poate că ar oferi lumii un model nou: nu armonie perfectă, ci maturitate strategică. Nu absența conflictului, ci refuzul de a transforma conflictul în destin. Nu o lume fără diferențe, ci o lume în care diferențele nu mai sunt automat motive de ostilitate.

Da, umanitatea ar avea de câștigat. Pe termen mediu, prin stabilitate, comerț, investiții și evitarea crizelor militare. Pe termen lung, printr-o schimbare mai profundă: ideea că puterea nu este maximă atunci când îl învingi pe celălalt, ci atunci când construiești împreună cu el o lume în care victoria nu cere distrugerea nimănui.

Sub același cer, poate că adevărata întrebare nu este cine va conduce lumea. Ci dacă lumea mai poate fi condusă prin frică.

Iar răspunsul, dacă vrem să supraviețuim cu demnitate, ar trebui să fie: nu. Lumea nu are nevoie de un nou dușman. Are nevoie de o nouă maturitate.