Avram Gal, despre ancheta șefului Armatei și România care pare să se dezmembreze instituțional

Există momente în care o știre depășește persoana aflată în centrul ei și devine un simptom al unei probleme mult mai mari. Punerea sub acuzare a șefului Statului Major al Apărării este, în opinia mea, unul dintre aceste momente.

Nu discut vinovății și nici nu mă pronunț asupra fondului dosarului. Pentru asta există procurori, judecători și proceduri. Dar nu pot ignora o întrebare simplă: de ce acum?

România traversează una dintre cele mai complicate perioade de după aderarea la NATO și Uniunea Europeană. Războiul se desfășoară la graniță, incidente de securitate se succed, iar încrederea populației în instituțiile statului se erodează constant. În acest peisaj, Armata a rămas una dintre puținele instituții care continuă să beneficieze de un nivel ridicat de credibilitate publică.

Tocmai de aceea, momentul în care imaginea conducerii Armatei este lovită produce efecte care depășesc cu mult persoana anchetată. Vorbim despre impactul asupra unei instituții considerate de mulți români drept ultimul reper de stabilitate într-un stat care pare tot mai dezorientat.

În paralel, România se angajează în programe de înzestrare și finanțare militară de ordinul miliardelor de euro. Programul SAFE este prezentat drept o soluție pentru consolidarea capacității de apărare europene. Eu îl privesc cu mult scepticism.

Mi se pare legitim să ne întrebăm dacă aceste împrumuturi uriașe vor produce dezvoltare industrială în România sau dacă vom rămâne doar cu povara unor datorii suplimentare și cu obligația de a cumpăra tehnică militară produsă în alte state. O strategie de securitate nu poate fi separată de o strategie economică. O țară nu devine mai puternică doar cumpărând. Devine mai puternică atunci când produce, inovează și creează locuri de muncă.

Din această perspectivă, dezbaterea despre SAFE este insuficient purtată și insuficient explicată publicului. Costurile sunt clare. Beneficiile pentru industria românească sunt mult mai puțin clare.

În același timp, imaginea de ansamblu a statului român este îngrijorătoare. Guverne interimare, funcții importante ocupate provizoriu sau rămase neclarificate, tensiuni politice permanente, dificultăți economice, inflație ridicată și costuri de finanțare care apasă atât asupra bugetului, cât și asupra mediului privat.

În politica externă, discursul oficial pare concentrat aproape exclusiv asupra sprijinului pentru Ucraina și Republica Moldova. Sunt obiective importante, fără îndoială. Dar orice stat are obligația de a găsi un echilibru între angajamentele externe și propriile priorități interne.

România pare uneori să discute mai mult despre problemele altora decât despre propriile vulnerabilități.

Nu susțin teorii conspiraționiste și nici nu pretind că dețin răspunsurile. Cred însă că există o întrebare pe care tot mai mulți cetățeni și-o pun: cum se face că într-o perioadă în care atât de multe instituții funcționează în regim de improvizație, una dintre puținele instituții care încă beneficiază de încrederea populației ajunge în centrul unei crize de imagine de asemenea amploare?

Poate că este doar o coincidență. Poate că este pur și simplu cursul firesc al unei anchete judiciare. Dar într-un stat care traversează atâtea dificultăți simultan, coincidențele de această magnitudine nu pot să nu nască întrebări.

Iar întrebările legitime nu sunt un pericol pentru democrație. Dimpotrivă. Ele sunt semnul că societatea încă încearcă să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat în jurul ei.