„Geopolitica Noii Lumi”: Daria Gușă și Adrian Severin, despre cine controlează, de fapt, producția globală de petrol

Autor: Oana-Medeea Groza

În cadrul emisiunii „Geopolitica Noii Lumi”, difuzată la Radio Gold FM, Daria Gușă și Adrian Severin au vorbit despre războiul din Iran și implicațiile sale asupra securității energetice globale. Discuția a vizat motivele strategice din spatele intervenției americane, rolul controlului rutelor energetice, în special al Strâmtorii Ormuz, precum și impactul geopolitic al conflictului asupra pieței mondiale a petrolului. S-a analizat, de asemenea, relația dintre marile puteri (SUA, China, Rusia) în contextul „drumurilor energiei” și a Noii Ordini Mondiale, subliniind că disputele actuale marchează o tranziție de la hegemonia americană la o lume multipolară, în care controlul resurselor devine principalul instrument al puterii geopolitice.

Petrolul rămâne, în pofida tuturor discursurilor despre tranziția verde, fundamentul energetic al civilizației contemporane. Fără petrol nu există transport, industrie, agricultură modernă, armată sau chiar sistem global de comunicații. Așa cum remarcă profesorul dr. Adrian Severin, „nimic nu se mișcă în lume fără energie”, iar, de aproape un secol, controlul resurselor energetice, în special cel al petrolului, a determinat arhitectura puterii mondiale. Astfel, problematica petrolului nu este doar una economică, ci este o dilemă geopolitică fundamentală, un indicator al echilibrului global de forțe. De la primele conflicte din Orientul Mijlociu până la cele mai recente războaie din Iran sau sancțiunile aplicate Rusiei și Venezuelei, miza nu este doar accesul la petrol, ci și cine controlează traseele lui, adică „drumurile energiei”, și, prin acestea, fluxurile vitale ale economiei globale. Astăzi, războiul din Iran a devenit cea mai mare amenințare la adresa securității energetice din istorie.

În analiza sa, Adrian Severin a urmărit firul istoric prin care Statele Unite au devenit hegemonul sistemului energetic global nu datorită rezervelor proprii, ci prin controlul circulației și al prețului energiei. Armata, dolarul și capacitatea de a domina mările („puterile maritime”) au fost instrumentele prin care America și-a asigurat supremația asupra puterilor continentale (precum Rusia, Iranul sau China). Această dominație a atins apogeul în secolul XX și a început să se erodeze în secolul XXI, odată cu emergența noilor interconectivități eurasiatice. „Drumul Mătăsii” chinez și „drumul chihlimbarului” rusesc nu sunt doar proiecte comerciale, ci căi alternative de distribuție a energiei, create pentru a ocoli sistemul controlat de Occident. Astăzi, observăm o luptă din ce în ce mai intensă între puterile maritime (SUA, Marea Britanie) și puterile continentale (China, Rusia, Iran) pentru controlul acestor fluxuri. Adrian Severin o definește ca o confruntare între două filozofii geopolitice: una bazată pe control global prin mijloace militare și financiare, alta pe autonomizare regională și conectivitate continentală.

Războiul din Iran este, potrivit fostului Ministru de Externe, „un act de agresiune fără un interes american propriu real”. Motivațiile oficiale, printre care s-au enunțat: oprirea programului nuclear, schimbarea regimului sau protejarea rutelor maritime, au disimulat un scop mai profund, mai precis controlul aprovizionării mondiale cu petrol. Majoritatea analiștilor consideră că administrația americană s-a subordonat în mod greșit și fatal intereselor israeliene, care nu coincid cu cele ale SUA, ajungându-se astăzi la criza din Orientul Mijlociu. În practică, niciunul dintre aceste obiective multiple și schimbătoare ale americanilor (influențați de israelieni) nu a fost atins pe deplin. Iranul nu a fost deposedat de capacitatea sa strategică, regimul clerical nu a fost înlăturat, iar influența Gărzii Revoluționare a devenit chiar mai puternică. Din punct de vedere geopolitic, intervenția americană a generat consolidarea unității interne a Iranului și o pierdere de credibilitate pentru Statele Unite, care nu au reușit să-și reafirme superioritatea militară sau politică. În consecință, rezultatul poate fi considerat mai degrabă un eșec strategic decât o victorie, marcând o etapă a declinului influenței americane în Orientul Mijlociu.

De fapt și de drept, adevăratul scop al americanilor în regiune este reprezentat de capacitatea de a controla dinamica resurselor de energie care pleacă din zona Orientului Mijlociu și se răspândesc în alte zone ale lumii, deci de a controla „drumurile energiei”. Prin blocarea Strâmtorii Ormuz, una dintre rutele prin care trec zilnic peste 20% din exporturile globale de țiței, administrația americană a încercat să dicteze fluxurile și prețurile la nivel mondial. Paradoxal, însă, această strategie a avut efecte inverse: a destabilizat piețele, a afectat aliații asiatici (Coreea de Sud și Japonia, dependente energetic de Golful Persic) și a întărit pozițiile Rusiei și Chinei. Pe termen mediu, spune Adrian Severin, americanii „nu urmăresc neapărat petrolul însuși, ci dreptul exclusiv de a decide la cine și în ce condiții ajunge acesta”. Dar pierderea monopolului maritim, combinată cu ascensiunea rutelor terestre controlate de Beijing și Moscova, marchează începutul unei epoci de multipolaritate energetică.

În acest context, Adrian Severin a descris „Noul Drum al Mătăsii” ca pe un proiect global de interconectare inițiat de China, menit să creeze o rețea extinsă de infrastructuri economice, energetice, culturale și tehnologice care să unească Asia, Europa și Africa într-un sistem coerent de cooperare și dezvoltare. În viziunea sa, acest proiect nu este doar o rețea de rute comerciale, ci un nou model de ordine mondială bazat pe interdependență, o lume în care statele colaborează pe baza intereselor comune de prosperitate, și nu prin dominație militară sau economică. Dr. Adrian Severin subliniază că filosofia chineză din spatele inițiativei urmărește stabilitatea prin cooperare și conectivitate, spre deosebire de modelul occidental, concentrat pe control și blocaj. Această interdependență, susține el, reprezintă esența noii epoci geopolitice, în care fluxurile de energie, transport, informație și educație creează o rețea globală ce nu mai poate fi condusă unilateral de o singură putere. În contrast, Statele Unite și alte puteri maritime, obișnuite să domine prin controlul rutelor comerciale tradiționale, resimt acest proces ca pe o pierdere de influență strategică, ceea ce explică tensiunile actuale din spațiul eurasiatic. Astfel, „Noul Drum al Mătăsii” devine, în interpretarea lui Adrian Severin, simbolul tranziției către o lume multipolară, în care hegemonia este înlocuită de cooperare și dependență reciprocă.

Adrian Severin explică faptul că proiectul rusesc complementează, dar nu se suprapune cu cel chinezesc al „Noului Drum al Mătăsii”. Dacă inițiativa Chinei are o viziune globală, vizând interconectarea tuturor continentelor printr-o rețea de infrastructuri și fluxuri economice, Rusia urmărește mai ales o autonomie strategică regională, concentrându-se pe spațiul euroasiatic. Potrivit analistului Adeian Severin, Moscova nu caută neapărat să creeze o ordine mondială alternativă, ci, mai degrabă, să se elibereze de controlul euroatlantic și să construiască un sistem propriu care să îi asigure independența energetică, comercială și politică. Acest proiect, pe care el îl numește „drumul chihlimbarului” (un vechi traseu nord-sud), are scopul de a lega prin infrastructuri și rute terestre Rusia de statele din sudul și centrul Asiei, reducând dependența de liniile maritime controlate de americani și britanici. În viziunea sa, alianța tacită dintre modelul continental rusesc și cel interdependent chinezesc redesenează echilibrul global, punând bazele unei ordini multipolare în care puterile de uscat încearcă să contrabalanseze dominația istorică a puterilor maritime occidentale.

Așadar, Daria Gușă a explicat faptul că blocarea Strâmtorii Ormuz a devenit un punct central al conflictului din Iran, fiind percepută de mulți ca o strategie confuză și contradictorie din partea Statelor Unite. Geopoliticiana a subliniat că, în timp ce Washington-ul pretinde că acționează pentru „eliberarea” tranzitului maritim, rezultatul real a fost blocarea uneia dintre cele mai importante rute petroliere ale lumii, prin care trece până la un sfert din producția globală de petrol. Măsura a dus la tensiuni economice majore și la o perturbare a lanțurilor energetice, fără să aducă beneficii concrete nici americanilor, nici aliaților lor din Asia. Daria Gușă observă, de asemenea, că opinia publică este derutată de retorica contradictorie a liderilor occidentali, care oscilează între justificări militare și motive economice, alimentând ideea că blocada servește mai degrabă intereselor geopolitice și comerciale americane decât stabilității regiunii.

Analiza a adus în prim-plan și dimensiunea economică a crizei: în timp ce giganții privați din lumea occidentală nu mai controlează decât o mică parte din rezervele mondiale, companiile naționale de stat concentrează aproximativ 90% din rezerve și 75% din producție. Această realitate subminează mitul unei piețe „libere” a petrolului; în fapt, petrolul este un instrument strategic în mâna statelor. În timp ce SUA practică un capitalism de piață militarizat, lumea eurasiatică dezvoltă un capitalism de stat eficient, care îmbină controlul politic și performanța economică. Această diferență de model devine esențială pentru noua ordine globală. După cum observă Daria Gușă, „marile companii private americane par tot mai puțin conectate la politica reală de stat, în timp ce în Asia și Orientul Mijlociu capitalul și statul acționează unitar”. Rezultatul este vizibil: o redistribuire globală a puterii petroliere către Sudul Global.

De altfel, Adrian Severin a explicat faptul că strategia americană de a-și menține resursele naturale, în special petrolul, are rădăcini vechi și urmărește un dublu scop: păstrarea rezervelor interne pentru viitor și consumarea cu prioritate a resurselor altora. El amintește o concepție strategică din perioada postbelică, potrivit căreia Statele Unite evitau să-și epuizeze propriile zăcăminte, preferând să importe petrol din alte regiuni, astfel încât, atunci când resursele mondiale vor scădea, să rămână printre puținele state cu rezerve intacte. În același timp, Adrian Severin a arătat că această politică are și o dimensiune geopolitică: nu doar să folosească resursele celorlalți, ci să le și controleze, pentru a împiedica rivalii, în special puterile eurasiatice, să-și dezvolte independent economiile. Prin urmare, menținerea rezervelor interne devine parte a unei strategii mai ample de dominare globală prin controlul energiei, în care accesul la petrol este transformat într-un instrument de influență politică și economică planetară.

Criza în care a ajuns Statele Unite în privința petrolului este, după cum a demonstrat Adrian Severin, rezultatul paradoxal al propriei strategii energetice. Deși America este, în prezent, principalul producător mondial de țiței, ea dispune de rezerve limitate comparativ cu marile puteri petroliere, precum Venezuela, Arabia Saudită sau Canada. Din dorința de a-și conserva aceste resurse pentru viitor și de a controla în același timp piața globală, SUA a promovat o politică agresivă în Orientul Mijlociu, menită să blocheze sau să reglementeze fluxurile energetice mondiale sub propria supraveghere. Însă, în loc să-i consolideze dominația, această strategie a dus la instabilitate economică, pierderea influenței și izolarea față de aliații tradiționali, care au devenit victimele colaterale ale sancțiunilor și tulburărilor din regiune. În viziunea lui Severin, Washington-ul se confruntă acum cu o dublă criză: una materială, dată de scăderea accesului la resurse externe și epuizarea rezervelor interne, și una politică, generată de eroziunea credibilității sale ca lider global într-o lume din ce în ce mai interdependentă și multipolară.

Adrian Severin a descris situația din Strâmtoarea Ormuz ca pe o fanfaronadă geopolitică, menită să salveze aparențele în fața unui eșec militar și strategic american. Deși Statele Unite au pretins că blochează zona pentru a „asigura libertatea navigației”, în realitate, spune Adrian Severin, blocada a fost mai mult simbolică și folosită pentru a disimula faptul că obiectivele lor din Iran nu au fost atinse. Marina americană s-a retras la distanță, evitând confruntarea directă, în timp ce traficul prin strâmtoare a continuat parțial, ocolind controlul occidental. Această „blocare pentru a debloca” ilustrează absurdul logic al strategiei americane, într-o încercare de a demonstra forță într-un moment în care puterea reală slăbește. În fapt, el consideră că adevăratul blocaj nu este impus de americani sau de iranieni, ci de societățile de asigurări, care refuză să acopere navele ce traversează o zonă de război, paralizând astfel transportul din motive economice și nu militare.

Adrian Severin a demonstrat că situația actuală dintre Statele Unite și Iran nu este o pace reală, ci un armistițiu prelungit și neasumat formal, o stare de „acalmie amenințătoare” care ascunde o confruntare neîncheiată. El afirmă că America a încetat unilateral lupta, menținând aparența unei retrageri strategice fără a admite înfrângerea, pentru a putea susține că războiul nu s-a terminat, ci doar este suspendat „pe termen nedefinit”. În realitate, spune Severin, această poziție produce confuzie și instabilitate continuă, deoarece niciuna dintre părți nu poate revendica victoria, iar lipsa unui tratat de pace lasă deschise toate posibilitățile de reizbucnire a conflictului. Prin această comparație, el ironizează atitudinea Washington-ului, asemănând-o cu aceea a unui adversar învins care refuză să recunoască realitatea și preferă să declare o „pace la infinit”, adică un război neterminat care paralizează relațiile internaționale și menține regiunea într-o permanentă tensiune geopolitică.

Controlul asupra producției globale de petrol nu mai poate fi înțeles prin prisma clasică a dominației militare sau economice. În epoca interdependențelor și a noilor drumuri energetice, nimeni nu mai controlează singur petrolul lumii. SUA rămân un actor major, dar nu mai pot dicta regulile jocului. Rusia și China, împreună cu statele emergente din Orientul Mijlociu și America Latină, schimbă harta geopolitică a energiei, trecând de la un model de supremație unipolară la unul de echilibru multipolar. În viziunea profesorului Adrian Severin, salvarea Americii și stabilitatea globală nu vor veni din noi blocade sau războaie, ci din cooperarea globală echitabilă pentru gestionarea resurselor energetice. Cum spune o veche vorbă americană, citată ironic de el: „If you cannot beat them, join them.”

Emisiunea „Geopolitica Noii Lumi”, moderată de Daria Gușă, poate fi urmărită lunar, vinerea, pe Radio Gold FM, începând cu ora 13. Înregistrarea integrală poate fi urmărită pe pagina de Facebook a Radio Gold FM România, pe contul de YouTube Radio Gold FM Romania dar și pe platforma goldtv.ro