Marius Niculescu: PLÂNSUL LUI NIETZSCHE

Pe numele său adevărat Aristocle (de la grecescul „aristos”, adică „om nobil”), Platon a trăit la Atena între 427 î.Hr. și 347 î.Hr.; constituția sa robustă, cu umeri lați și piept puternic (de unde i se trage și porecla dată de antrenorul său, platus, πλατύς, în limba greacă însemnând „lat”), împreună cu un talent ieșit din comun l-au calificat ca fiind unul dintre marii atleți ai Greciei antice. A participat la Jocurile Istmice (echivalentul Jocurilor Olimpice), la disciplina pale (lupte clasice, corp la corp), cea mai veche și mai simplă formă de luptă recreativă a omenirii, bazată pe forță, tehnică și echilibru; mai mult, Platon a fost un practicant al celor mai violente lupte din acea perioadă, cunoscute sub numele de pankration, o combinație de lupte clasice cu boxul, echivalent al MMA-ului (arte marțiale mixte) din zilele noastre, unde adesea se lupta până la moartea unuia dintre combatanți, neexistând practic interdicții, în afară de a-ți mușca adversarul sau de a-i scoate ochii.
Platon este considerat însă, mai întâi de toate, cel mai mare filosof al tuturor timpurilor, primul filosof occidental ale cărui lucrări s-au păstrat în întregime timp de peste două mii de ani, până în zilele noastre. Opera sa filosofică este cea mai importantă referință și sursă de inspirație pentru toți filosofii europeni, pentru întreaga cultură și civilizație occidentală. A fost cel mai de seamă discipol al lui Socrate, a fondat Academia din Atena, prima instituție de învățământ superior din lumea occidentală, care a funcționat neîntrerupt timp de 900 de ani și a fost maestrul unui alt mare filosof, Aristotel.
Alfred North Whitehead, un influent matematician și filosof englez, spunea că întreaga filosofie occidentală nu este decât o serie de note de subsol la filosofia lui Platon. Trecând peste caracterul, poate anecdotic, al acestei afirmații, singurul filosof care se poate compara, la capitolul impact, cu Platon este Nietzsche. Friedrich Nietzsche a dinamitat filosofia occidentală atât de violent, încât ea nu și-a mai revenit niciodată.

Ora care ne schimbă, statul care nu se schimbă

România, patria noastră, a trecut din nou la ora de vară, în noaptea dintre 28 și 29 martie 2026. În fiecare an, același ritual absurd: dăm ceasurile înainte, ne dăm viețile peste cap și acceptăm, fără să întrebăm prea mult, o măsură despre care știm deja că nu mai are nici justificare economică serioasă, nici fundament științific solid. Uniunea Europeană a recomandat încă de acum câțiva ani renunțarea la această practică, invocând tocmai efectele ei negative asupra sănătății și lipsa unor beneficii reale. State europene au început să iasă din acest mecanism sau să-l trateze ca pe o relicvă. Noi? Noi îl aplicăm conștiincios, ca pe o obligație sacră.
De ce? Pentru că, încă o dată, statul român preferă inerția în locul deciziei, pentru că politicienii noștri sunt incapabili să tranșeze o chestiune simplă, clară, fără miză ideologică, dar cu impact real asupra vieții de zi cu zi a oamenilor. Nu vorbim despre geopolitică, nu vorbim despre tratate internaționale, nu vorbim despre crize majore — vorbim despre o oră! O oră pe care nu sunt în stare să o fixeze definitiv, deși au toate argumentele, toate recomandările și toate exemplele necesare.
În schimb, românii sunt cei care plătesc: somn dereglat, oboseală, scăderea capacității de concentrare, un mic haos biologic impus administrativ, an de an. Dar pentru politicieni, aceste lucruri nu există; nu se văd în sondaje, nu aduc voturi, nu generează capital electoral — și atunci sunt ignorate.
Aceasta este, în fond, esența problemei: incapacitatea de a face lucruri simple. Un stat care nu poate decide nici măcar asupra propriei ore este același stat care nu poate consolida clădiri, nu poate proteja vieți și nu poate anticipa tragedii. Un stat care se adaptează ceasului, dar nu realității.
Și, în timp ce noi ne potrivim mecanic ceasurile, rămâne întrebarea: când își vor potrivi, în sfârșit, politicienii români deciziile după interesul real al oamenilor? Când le va păsa — măcar o oră — de bieții români?

Primarul General este un tânăr de doar 48 de ani, prezentabil, calm, plăcut, elegant, care inspiră încredere și siguranță; născut în zodia Pești, este, prin definiție, empatic, capabil să înțeleagă emoțiile celorlalți, intuitiv, creativ. Aparițiile lui la televizor fac notă discordantă față de restul politicienilor români (cu mici excepții), care ne agresează zilnic de pe micile ecrane prin logoreea lor impregnată de moralină. Cu fața lor tipic mioritică, cu ținuta și exprimarea lor în limba maternă, ei constituie, din păcate, niște repere imbatabile pe orice aeroport din lume, în identificarea porții de îmbarcare spre o destinație din România, fără a mai fi necesară consultarea panoului electronic cu inscripția „Departures”.
Una dintre excepțiile notabile, în ceea ce-i privește pe demnitarii statului român, o constituie grupul politicienilor maghiari, care, de altfel, nu au nicio legătură cu colegii lor români: altă educație, altă cultură, altă istorie, altă națiune — imperială!

În ziua de 23 martie 2026, el a apărut în fața bucureștenilor „plângându-se” de faptul că nu poate interveni într-o situație de o gravitate extremă, deoarece aceasta excede competenței lui de primar, chiar și general; iar Ciprian Ciucu nu este un politician oarecare: el coordonează cea mai puternică organizație a Partidului Național Liberal (PNL) și este sprijinit puternic chiar de faraon (președintele partidului), care, de altfel, l-a și propus pentru Primăria Capitalei.

Există clădiri, în anumite locuri, care nu sunt doar beton și cărămidă, ci fragmente de destin național. Blocul Patria, cu cinematograful care i-a dat numele și cu fațada lui modernistă, cândva emblematică, nu este doar un imobil din centrul Bucureștiului, ci o declarație de epocă, mărturia unei Românii care, în anii ’30, încă avea ambiția de a fi occidentală nu doar prin discurs, ci și prin arhitectură, stil și viziune.
Proiectat între 1929 și 1930 de arhitectul Mihai Creangă, nepotul scriitorului Ion Creangă, și finalizat în 1935, blocul, al cărui nume inițial era ARO (Societatea „Asigurarea Românească”), a reprezentat o ruptură stilistică față de arhitectura clasică a vremii, fiind prima realizare de acest gen din România și considerat o capodoperă a stilului modernist (Art Deco).
Ridicat într-o perioadă în care Bucureștiul era numit, fără ironie, „Micul Paris”, pe locul unde înainte se găsea locuința lui Alexandru Marghiloman, supranumită „Micul Luvru”, o casă superbă, demnă de un prim-ministru, blocul — care, în 1948, și-a schimbat denumirea în Patria, după cinematograful pe care-l găzduia — era simbolul modernității urbane: linii curate, funcționalism, cinema, viață culturală, burghezie urbană.
În data de 14 mai 1946, venit la București pentru a-l întâlni pe George Enescu, fostul său profesor, celebrul Yehudi Menuhin prezintă în sala cinematografului „Concertul pentru pian și orchestră” de Brahms, fiind acompaniat de Filarmonica dirijată de George Enescu. Acesta a fost cântecul de lebădă al cinematografului ARO, loc unde, pe lângă filme, se proiecta și o idee de viitor. A urmat apoi scufundarea țării într-un regim care avea să înghețe viitorul țării timp de aproape jumătate de secol.
În ultimele două decenii ale noului regim politic democratic, populat de vestitele partide românești, faraonii cuplului politic PSD-PNL, în dubla lor calitate de președinți de partid și prim-miniștri, au proiectat însă cu totul altceva: au proiectat prăbușirea.

Bulevardul Magheru, odinioară una dintre cele mai elegante axe urbane ale Europei de Est, este astăzi o caricatură a propriei sale istorii: fațade scorojite, clădiri cu bulină roșie, intervenții haotice, reclame agresive, mirosuri pestilențiale, improvizații de prost gust… sex-shopuri, săli de jocuri de noroc, cerșetori! Dacă în anii ’30 era o declarație de civilizație, în democrația de azi a devenit o declarație de abandon și de nesimțire; dar, poate cel mai grav, o capcană mortală.
Astăzi, blocul Patria, monument istoric vechi de aproape 100 de ani, aflat într-o stare de degradare avansată, este încadrat în clasa I de risc seismic, adică pericol public, iar cinematograful a fost închis în decembrie 2015 ca urmare a promulgării legii care interzice orice activitate în clădirile cu risc seismic. În cazul unui cutremur major, nu mai vorbim despre fisuri sau avarii minore, vorbim despre colaps total, aceasta nefiind doar o ipoteză sau o speculație, ci o certitudine tehnică.
Și totuși, politicienii noștri nu fac nimic în acest sens, dar nu pentru că nu se știe, nu pentru că nu există bani sau un proiect pentru consolidarea clădirii (acesta zace în sertare de ani de zile), ci pentru că nu există o lege în acest sens, lucru aflat exclusiv în responsabilitatea lor, a celor care lustruiesc cu distinsele lor posterioare confortabilele fotolii din Parlament. Conform legislației în vigoare, pentru consolidarea unei astfel de clădiri este nevoie de acordul tuturor locatarilor, de acordul proprietarilor spațiilor comerciale de la parter, este nevoie, în acest caz absurd, inclusiv de acordul proprietarului unui fost bar de la subsolul imobilului — celebrul bar Melody; iar statul român, în forma lui actuală, este atât de slab, încât nu poate interveni pentru a preveni o tragedie anunțată, dacă un singur proprietar spune „nu”, blocând, printr-un simplu refuz de a semna, salvarea a zeci sau sute de vieți. Statul nu poate, administrația nu poate, primarul nu poate. Dar viitorul mare cutremur, anunțat deja, va putea!

Aici este marea impostură a clasei politice din ultimii douăzeci de ani: a construit un stat puternic atunci când trebuie să taxeze și să controleze — exclusiv pe români —, dar care devine brusc neputincios exact atunci când ar trebui să protejeze viața cetățeanului care i-a încredințat soarta sa și a familiei sale. În orice stat funcțional, dreptul de proprietate nu este absolut, el este limitat de interesul public, de siguranța colectivă; nu poți invoca proprietatea privată pentru a transforma o clădire într-o bombă cu ceas, nu poți bloca consolidarea unui imobil care poate ucide oameni doar pentru că îți afectează ție afacerea sau confortul.
Dar în România, poți! Poți, pentru că politicienii români nu au fost în stare, timp de decenii, să dea o lege clară, fermă, care să spună: în caz de risc seismic major, interesul public prevalează, iar consolidarea unui imobil cu risc seismic nu este opțională, este obligatorie. Nu au fost în stare — sau nu au vrut! Pentru că este mai simplu să guvernezi o țară în care responsabilitatea este difuză, în care vina poate fi pasată, în care tragediile sunt „accidente”, nu consecințe ale unor decizii politice.
În momentul în care următorul cutremur major va lovi Bucureștiul, nu vom asista doar la prăbușirea unor clădiri; vom asista la prăbușirea unei minciuni colective. Și atunci va începe ritualul bine cunoscut: comisii, anchete, declarații, lacrimi televizate, promisiuni de reformă. Se va vorbi despre „sistem”, despre „greșeli”, despre „nevoia de schimbare”, dar se va evita un adevăr simplu și brutal: nu cutremurul va fi vinovat, ci legea care nu există din cauza unor politicieni mărunți și iresponsabili.
Blocul Patria de pe bulevardul Gh. Magheru nr. 12-14 nu este doar un imobil în pericol, este o sentință suspendată deasupra unui oraș întreg, este dovada că România nu a reușit, în decenii de democrație liberală, să facă un lucru elementar: să-și protejeze cetățenii de o moarte previzibilă.
Magheru nu mai este, în prezent, un bulevard, este o linie de falie între ce am fost și ce am ajuns. Iar când pământul se va mișca, nu va face decât să finalizeze ceea ce politicienii, în frunte cu cei doi faraoni, au început de mult: demolarea tăcută a unei țări.

Plânsul lui Ciucu

Există un moment în filosofia lui Friedrich Nietzsche în care omul nu mai are voie să se plângă; pentru el, plânsul este expresia slăbiciunii, a neputinței transformate în justificare morală. Și totuși, iată-ne aici, în Bucureștiul anului 2026, asistând la un spectacol grotesc: plânsul administrației. Nu plânsul victimelor, nu plânsul celor care ar putea muri sub dărâmături, ci plânsul celor care ar trebui să prevină tragedia — și nu o fac.
Primarul General al Capitalei României, Ciprian Ciucu, ne spune — cu o sinceritate dezarmantă sau, poate, cu o resemnare vinovată — că nu poate face nimic, că nu are pârghii, nu are instrumente, nu are acordul locatarilor, nu are acordul proprietarului barului Melody, „domnul fotbalist Mutu”, așa cum îl numește el. Nu are legea de partea lui. Cu alte cuvinte: are funcția, dar nu are puterea, are responsabilitatea, dar nu are soluția. Și atunci ce are, de fapt? Pentru că aici nu mai vorbim despre un primar, vorbim despre o întreagă clasă politică care, de zeci de ani, se plânge organizat: că nu poate, că nu are, că nu i se permite. Avem un stat construit pe neputință declarată și pe responsabilitate diluată, un stat care, în fața unei clădiri cu risc seismic imens, ridică din umeri și așteaptă cutremurul ca pe un verdict divin.

Și atunci, inevitabil, gândul mă duce înapoi. La Patria!
La serile acelea în care bulevardul Magheru nu era o arteră obosită, ci o scenă. La coada din fața cinematografului, la forfota aceea care avea ceva solemn în ea — ca o liturghie a imaginii. Mergeam la Patria ca la un ritual. Nu era doar un film, era o premieră, un eveniment, era, într-un fel, o promisiune că lumea e mai mare decât noi și că, pentru două ore, puteai ieși din România fără pașaport. Și ce emoție când venea câte un film american! Nu doar pentru că era rar, ci pentru că era o fereastră. Lumina aceea de pe ecran nu era doar cinema — era libertate filtrată, era modernitate, era alt aer, era, poate, una dintre puținele forme autentice de comunitate urbană pe care le-am avut. Patria nu a fost doar un cinematograf, a fost un reper, un simbol, un templu al imaginației într-un oraș care, chiar și atunci, avea nevoie disperată de evadare.
Iar astăzi, același loc — aceeași clădire, dar un alt regim politic — a ajuns un pericol public, un risc seismic blocat în hârtii, interese și neputință. De la lumină la ruină, de la spectacol la dosar, de la emoție la expertiză tehnică ignorată.
Și, peste toate, plânsul; plânsul lui Ciucu, plânsul unui stat care a uitat că menirea lui nu este să constate, ci să acționeze, plânsul unui popor care vede cum politicienii lui de frunte, în loc să facă legi bune, în slujba românilor, se ceartă între ei și vor să dea jos guvernul, deși sunt într-o coaliție de guvernare! Asta, cu toate că România a asistat, neputincioasă, în urmă cu un an, la un blocaj politic prelungit, în care desemnarea unui prim-ministru devenise o probă de neputință colectivă: negocieri fără sfârșit, orgolii de partid, calcule de culise și o întârziere care a arătat cât de fragil este, în realitate, mecanismul de guvernare. Nimeni nu voia să-și asume această sarcină, dintr-o pură lașitate, nimeni nu s-a înghesuit nici de la PSD, nici de la PNL, de a trebuit ca președintele să se uite tocmai pe la Chișinău după un candidat.
Iar acum, aceiași onorabili politicieni, cu o înverșunare demnă de o cauză mai bună, se zbat, în plină criză geopolitică — cea mai gravă de la cel de-al Doilea Război Mondial —, să-l dea jos pe prim-ministru. Ba mai mult, PSD vine cu o aberație politică de manual: vrea un alt premier… tot de la PNL. Invocă protocolul de guvernare, ca pe o scriptură sacră, deși acel protocol nu prevede nicăieri că un partid poate fi obligat să-și execute propriul lider — care este, în același timp, și prim-ministru. Prin urmare, protocolul nu mai este doar interpretabil — este caduc. Mort politic. O hârtie fără valoare, fluturată doar atunci când convine.
Ceea ce cere conducerea PSD este nu doar imposibil, ci profund imoral și de-a dreptul absurd pentru orice om înzestrat cu un minim de rațiune. Prim-ministrul liberal este și președintele partidului său, ales democratic, cu o largă majoritate. Cu alte cuvinte, este — prin definiție — cel mai bun, cel mai capabil, cel mai competent și, inevitabil, cel mai „iubit” fiu al Partidului Național Liberal. Cum ar putea fi înlocuit de un alt membru PNL? De un curtean de palat, de o figură secundară, de un nume scos din joben? Imposibil.
Singurul care ar putea înlocui un asemenea „faraon” este un alt faraon, adică liderul PSD — care, la rândul lui, a fost ales cu o majoritate covârșitoare, deci, inevitabil, a demonstrat că este cel mai capabil, cel mai competent, cel mai bun și cel mai „iubit” fiu al propriului partid.
Prin urmare, locul celui mai „iubit fiu” al PNL, în fruntea Guvernului, nu poate fi ocupat decât de cel mai „iubit fiu” al PSD — principalul partid al țării. Orice altă variantă este o ficțiune politică, o improvizație ridicolă, un exercițiu de ipocrizie. În politică, simbolurile nu pot fi înlocuite cu figuranți; un faraon n-are cum să fie înlocuit decât de un alt faraon, el nu cade pentru a face loc unui scrib. Acest lucru ar trebui să-l înțeleagă căpeteniile PSD — chiar dacă, în orașele pe care le conduc, perfectul simplu nu este un timp verbal, ci un templu.
În concluzie, dacă faraonul PSD dorește să-l debarce pe cel liberal, nimic de spus: aceasta este esența politicii — lupta pentru putere. Dar există o condiție esențială: țara să nu fie victima colaterală a acestui război de orgolii.
Așadar, PSD trebuie să vină cu o majoritate clară, solidă, incontestabilă, să meargă la președintele țării și, a doua zi, să-și asume guvernarea — cu propriul lider în frunte. Doar în aceste condiții dărâmarea guvernului poate fi acceptată. În rest, nu este politică, ci improvizație și iresponsabilitate. Este joc de copii într-o lume în care miza este supraviețuirea.

Dar clasa politică, statul român, prin administrația sa centrală și locală, se plânge, se lamentează în continuare.

Nietzsche ar fi disprețuit profund acest tip de plâns. Pentru el, omul superior nu se lamentează, el creează, nu invocă limite, ci le depășește, nu așteaptă acorduri — impune voință. Dar noi nu mai trăim într-o cultură a voinței, ci într-una a scuzelor. Iar când va veni marele cutremur, nu va mai plânge nimeni, pentru că atunci nu va mai fi timp de plâns — va fi timp doar de numărat victimele. Iar statul — același stat —, prin reprezentantul său special, secretarul de stat, șeful Departamentului pentru Situații de Urgență, va face din nou turul televiziunilor de știri, în haine de lucru, și ne va spune că se face tot posibilul, că e greu, că sunt mulți morți și răniți, că nu s-au luat toate măsurile de prevenire, că solicităm de urgență ajutor extern.
Bineînțeles, prima țară care ne va sări în ajutor va fi Ucraina — vecină și „prietenă”. O țară care, după ce a convins președintele României să transfere gazul românesc în depozitele sale, săpate la un kilometru în adâncul pământului, se va oferi, cu aceeași generozitate, să depoziteze și onoarea, demnitatea și bruma de respect de care mai beneficiază această țară. Cu o singură condiție: să nu mai fie returnate niciodată — la fel ca tezaurul de la Moscova.
Încrederea de care se bucură Ucraina — o țară care s-a opus, sistematic, la tot ceea ce ar fi putut servi intereselor României; o țară cu care am avut războaie, procese și diferende teritoriale — a devenit, pentru politicienii români, o valoare aproape sacră. Mai presus de siguranța națională. Mai presus de bunăstarea și liniștea propriului popor.

Poporul versus Patria

Cea mai mare valoare a vieții umane este intelectul. Dar ce se întâmplă când acest intelect este pus în slujba degradării spațiului public? Când este folosit să ascundă lucruri, să se ascundă pe sine, să creeze tot felul de aparențe și iluzii, să se învârtă în jurul vanității? Într-o țară în care clădirile stau să se prăbușească, în care infrastructura crapă la propriu, iar statul pare paralizat în fața propriilor neputințe — fiind redus la o caricatură a propriei sale autorități — patronii a două dintre cele mai vizibile televiziuni de știri aleg să-și folosească această valoare pentru a transforma spațiul public într-un ring de box, transformând orice dezbatere într-un circ grotesc. Și nu doar atât: își disciplinează moderatorii și își aliniază invitații ca într-o armată de propagandă, împingându-i să participe la acest spectacol toxic.
Una se autointitulează Televiziunea Poporului, iar alta și-a arogat însuși numele țării — România; una „vorbește” în numele poporului, iar cealaltă „vorbește” în numele patriei! În realitate, niciuna nu servește nici poporul, nici patria!
În loc să se preocupe de marile teme ale societății — siguranța cetățeanului, legislația absurdă și periculoasă, incapacitatea aleșilor poporului, reforma administrativ-teritorială a țării, amânată la nesfârșit —, ele preferă un spectacol ieftin, în care miza nu este adevărul, ci reglarea de conturi prin execuție mediatică. Se atacă reciproc cu o determinare care ar fi lăudabilă dacă ar fi îndreptată spre putere, nu spre propriile orgolii. În loc să informeze, dezbină, în loc să lumineze, bruiază, iar în loc să servească interesul public, servesc un interes meschin, de culise, de parcă România întreagă ar trebui să stea și să asiste la războaiele lor private.
Și, în acest război de gherilă mediatică, rezultatul este unul singur: autodistrugerea credibilității. Pentru că încrederea se pierde într-o clipă, dar se recâștigă în ani — dacă se mai recâștigă vreodată. Iar atunci când presa își pierde credibilitatea, nu cade doar ea — cade, odată cu ea, însăși ideea de adevăr.
În România de astăzi, „Patria” și „Poporul” nu mai sunt valori — sunt branduri. Sunt etichete de marketing, lozinci strigate în studiouri încălzite de reflectoare, în timp ce, dincolo de ele, realitatea se prăbușește încet, dar sigur. Nu mai avem jurnaliști — avem combatanți, nu mai avem dezbatere — avem duel. Iar când Patria devine decor și Poporul devine pretext, nu mai rămâne nimic de apărat. Doar zgomot. Și, în spatele lui, tăcerea unei societăți care a început să nu mai creadă în nimic.
Și poate că acesta este cel mai periculos moment: nu atunci când se minte, ci atunci când nimeni nu mai caută adevărul, ci caută adversarul.

Plânsul lui Nietzsche

Există o ironie aproape insuportabilă în acest titlu: Plânsul lui Nietzsche. Pentru că Nietzsche, cel mai mare filosof al secolului al XIX-lea, nu a plâns niciodată pentru lume, ci chiar a disprețuit-o atunci când a văzut-o incapabilă să se ridice.
Singurul lui plâns, și acela nu din slăbiciune, ci dintr-un exces de luciditate care nu mai putea fi suportat, a fost în cea mai emoționantă scenă din istoria gânditorilor occidentali, cea a îmbrățișării calului, scena „Calului din Torino”.
Noi nu mai avem nici măcar această luciditate; noi nu îmbrățișăm nimic, nici orașul, nici trecutul, nici pericolul — noi doar asistăm. Iar între timp, sub fațada scorojită a unei clădiri care a fost cândva templu al luminii, se adună liniștit ceea ce Nietzsche ar fi numit adevărata decadență: nu prăbușirea, ci acceptarea ei.

Era în dimineața zilei de 3 ianuarie 1889 când Nietzsche, atunci în vârstă de 44 de ani, care locuia într-o casă de pe Via Carlo Alberto din Torino, se îndrepta spre centrul orașului. La un moment dat, a văzut un vizitiu care își lovea cu brutalitate calul pentru că acesta nu mai voia să se miște; animalul era complet epuizat, nu mai avea nicio putere, dar, chiar și așa, stăpânul său continua să-l biciuiască fără milă. Profund afectat de suferința animalului, filosoful a alergat imediat la cal, și-a înfășurat brațele în jurul gâtului său pentru a-l proteja de lovituri, ca mai apoi „să izbucnească în plâns și să se prăbușească la pământ”. Doi polițiști au vrut să îl aresteze pe loc, însă prietenul și proprietarul la care stătea în chirie, David Fino, i-a convins să îl lase în pace și l-a dus acasă.
Scena cu calul din Torino a fost interpretată ca o contopire a empatiei extreme a lui Nietzsche cu suferința lumii, un act care a rupt barierele rațiunii sale; ea a reprezentat, totodată, prăbușirea sa finală, momentul în care s-a declanșat nebunia. După acest episod, filosoful a rămas două zile într-o stare de prostrație în camera sa, a rostit ultimele sale cuvinte: „Mamă, am fost un prost!”, după care nu și-a mai revenit niciodată.
Ultimii 11 ani de viață Nietzsche și i-a petrecut în spital, ca o legumă, într-o tăcere profundă, complet paralizat, fiind îngrijit de mama și de sora sa, Elisabeth Förster-Nietzsche.
Friedrich Nietzsche moare la 25 august 1900, la Weimar (avea 55 de ani), în urma unui accident vascular cerebral; tatăl său murise la 35 de ani, tot în urma unui accident vascular cerebral, iar fratele său mai mic, moare la vârsta de 2 ani, tot în urma unui accident vascular cerebral.

După moartea sa, Elisabeth Förster-Nietzsche, antisemită convinsă, devenită ulterior o admiratoare fanatică a lui Hitler, a transformat moștenirea fratelui său, prin falsificări de scrisori și texte modificate, într-un instrument de propagandă pentru Partidul Național-Socialist Muncitoresc German (NSDAP), contrar convingerilor reale ale filosofului. Datorită acțiunilor surorii sale, Nietzsche a fost asociat în mod greșit cu nazismul și fascismul pentru o lungă perioadă de timp după moartea sa, interpretându-se în mod eronat ideea de „voința de putere” în sprijinul doctrinelor totalitare.
Elisabeth i-a supraviețuit 35 de ani fratelui său; moare în 1935, la înmormântarea ei fiind prezent însuși Führerul Germaniei naziste, Adolf Hitler.

Și totuși, dincolo de această prăbușire, rămâne o întrebare pe care Nietzsche ar fi pus-o fără menajamente: unde sunt oamenii capabili să depășească această stare? Unde sunt acei oameni ai voinței, ai deciziei, ai responsabilității asumate până la capăt? Pentru că supraomul lui Nietzsche nu este înzestrat cu o putere fizică sau cu capacități intelectuale deosebite, nu este un tiran și nici un privilegiat, ci este omul care nu se refugiază în scuze, care nu invocă limitele, ci le înfruntă, care nu pasează responsabilitatea, ci o asumă integral. Prin această grilă, drama noastră devine și mai clară: nu lipsa resurselor ne condamnă, ci lipsa acestui tip de om. Politicienii români — fie ei primari, miniștri sau lideri de partid — nu sunt lipsiți de funcții, ci de voință. Au puterea formală, dar nu și forța interioară de a o exercita. Se ascund în spatele legilor imperfecte în loc să le schimbe, invocă proceduri în loc să creeze soluții, explică de ce nu se poate, în loc să arate cum se poate.
Iar Ciprian Ciucu, cu toată decența și luciditatea pe care le afișează, se află exact în acest punct de ruptură: între omul care constată și omul care acționează. Între administratorul corect și liderul capabil să forțeze realitatea să se schimbe. Pentru că, în logica lui Nietzsche, nu este suficient să înțelegi lumea — trebuie să ai forța de a o modela.
România nu duce lipsă de oameni care se plâng inteligent, ci duce lipsă de oameni care acționează decisiv. Iar până când această diferență nu va fi înțeleasă, vom continua să trăim nu sub semnul supraomului, ci sub semnul unei neputințe perfect articulate — o neputință care explică totul și nu schimbă nimic.

Irvin D. Yalom s-a născut la 13 iunie 1931, la Washington, într-o familie de emigranți ruși, de origine evreiască. Deși fascinat de literatură, alege o carieră medicală, la presiunile familiei, singura concesie pe care o face vocației sale umaniste fiind specializarea în psihiatrie. Debutul său ca romancier s-a soldat cu un premiu, primind în 1993 „The Commonwealth Club of California Gold Medal” pentru cel mai bun roman, devenit un bestseller internațional.
Numele romanului: Plânsul lui Nietzsche!

sursă: mariusniculescu.ro