Jessie Baneș: Românii uitați în străinătate – Italia îi primește pentru muncă, dar nu pentru viață

Autor: Jessie Baneș

Evenimentul recent de la Torre dei Conti din Roma, în care muncitorul român Octavian Stroici a fost scos din ruine după 11 ore dramatice, ca să moară la scurt timp la spital, nu este doar o poveste cutremurătoare despre pierderea unei vieți. Este, de fapt, o lecție despre exodul forței de muncă românești, despre vulnerabilități și felul în care o societate gazdă, în speță Italia, tratează românii veniți de departe.

Forța de muncă românească: între oportunitate și risc

Pentru mulți români, Italia rămâne o țară a muncii și a speranței. Oameni care pleacă de acasă, de la familie, prieteni și confort, în căutarea unui salariu mai bun și a unei perspective profesionale mai sigure.

Octavian Stroici avea 66 de ani și peste 20 de ani de experiență în restaurare. Lucra pe un șantier de restaurare finanțat din fonduri europene. Dar tragedia ne arată cât de fragilă poate fi protecția atunci când totul merge prost. Salvatorii au săpat cu mâinile pentru a-l scoate. O imagine care simbolizează prea bine vulnerabilitatea lucrătorilor români în fața riscurilor.

Italia: oportunități, dar și provocări

Italia primește forța noastră de muncă, dar ceea ce contează cu adevărat este cum o primește. Lucrătorii români contribuie, muncesc, dar protecția lor pare adesea să vină pe ultimul loc. Accidentul tragic de la Roma ridică o întrebare simplă: cât de vizibili și importanți suntem cu adevărat?

Șantierul era unul periculos, cu lucrări de restaurare într-o clădire istorică. Un stâlp s-a prăbușit, urmat de acoperiș. Experiența lui Stroici și a colegilor săi nu a fost suficientă pentru a preveni dezastrul.

Această tragedie ne arată un cerc vicios: România pierde oameni valoroși, Italia beneficiază de munca lor, dar protecția și respectul lipsesc. Plecarea devine o opțiune riscantă, nu doar economică.

Ce putem face:

•România: să construiască condiții mai bune acasă, pentru ca plecarea să nu fie singura opțiune.

•Italia și alte state gazdă: să trateze lucrătorii români cu respect, ca membrii ai comunității, nu doar ca forță de muncă. Să asigure drepturi și protecție reală.

•Noi, ca societate: să conștientizăm că pierdem nu doar oameni, ci experiență, moral și potențial.

Accidentul de la Roma nu este doar o tragedie individuală. Este un semnal: mobilitatea forței de muncă poate avea costuri dacă nu este însoțită de condiții decente. România trebuie să reflecteze asupra prețului „exportului” de oameni, iar Italia trebuie să înțeleagă că cei care muncesc pentru ea merită mai mult decât promisiuni.

Da, Italia ne primește. Dar dacă acceptă să ne trateze cu indiferență, atunci nu este doar un loc de muncă — este o formă de inegalitate. 

Iar statul român nu trebuie să tacă.