„Occident, cei patru călăreți ai decadenței”: o societate bogată dar epuizată, deprimată, pradă izbucnirilor de violență nihilistă, o societate „victimă a propriului succes”

Stagnarea economică, sterilitatea demografică, scleroza instituțională și repetiția culturală: acestea sunt cele patru caracteristici ale stagnării civilizaționale a occidentalilor, argumentează editorialistul american Ross Douthat într-o carte de excepție, scrie Le Figaro.

Pe 21 iulie 1969, civilizația occidentală a atins apogeul prosperității și al îndrăznelii umane. Oamenii au mers pe Lună! Ne-am imaginat apoi că omenirea va cuceri spațiul, va coloniza alte planete, va locui în alte galaxii. Era spațială, care a început în 1957 odată cu trimiterea satelitului Sputnik, s-a încheiat în 1986 cu explozia lui Challenger. De atunci, omenirea a fost dezamăgită. Astăzi, noi, cei care avem lumea în buzunar, la îndemâna smartphone-ului, nu mai avem nici măcar capabilitățile tehnologice pentru a ne întoarce pe satelitul nostru. Desigur, Elon Musk încearcă, dar, deocamdată, nu reușește. Potrivit lui Ross Douthat, autorul cărții Welcome to Decadence , o carte absolut genială „ această resemnare bântuie civilizația noastră ” . Speranța progresului perpetuu și mitul „frontierei” au fost în centrul civilizației occidentale. Sfârșitul erei spațiale corespundea așadar unei retrageri în sine, unui întuneric.

Contrar a ceea ce cred centriștii înspăimântați, care văd ascensiunea „polarizării” ca o întoarcere la anii 1930, momentul pe care îl trăim are mai mult de-a face cu decadența decât cu războiul civil, amintește mai mult de căderea Imperiului Roman decât de războaiele de religie din secolul al XVI-lea sau totalitarismul secolului al XX-lea . Ce este decadența? Ross Douthat oferă o definiție destul de convingătoare: este o societate bogată și pașnică, dar epuizată, deprimată, pradă izbucnirilor de violență nihilistă, o societate „victimă a propriului succes” . Cu o minte analitică tipic anglo-saxonă, editorialistul New York Times, un conservator non-Trumpist, disecă cei patru călăreți ai decadenței: stagnarea, sterilitatea, scleroza și repetiția.

În primul rând: stagnarea. Cu tot respectul față de tehnologii futuriști din Silicon Valley, care promit de zeci de ani descoperiri tehnologice uimitoare care ne vor schimba viețile și vor stimula creșterea, am intrat într-o eră a limitelor economice. Aceste limite sunt structurale: ponderea demografică a unei societăți îmbătrânite și deci mai puțin productive, excesul de datorii, epuizarea progresului în educație (am atins un vârf de alfabetizare în anii 1980, care de atunci este în scădere), constrângeri de mediu. Cu siguranță, internetul a fost o revoluție spectaculoasă, dar în esență virtuală, iar progresul digital ne-a ocupat creierul mai mult decât ne-a schimbat viața, mai puțin decât electricitatea, aburul, calea ferată, apa curentă, vaccinurile și atomul. După cum rezumă Peter Thiel: „ Ni s-au promis mașini zburătoare, avem 140 de caractere. »

În al doilea rând: sterilitatea. Ross Douthat încearcă să dezlege acest mister: de ce cele mai de succes societăți care au existat vreodată refuză să se reproducă? În timp ce indicele de fertilitate care permite reînnoirea generațională este de 2,1, aproape toate țările dezvoltate (cu excepția notabilă a Israelului) sunt acum sub acesta. Factorii sunt multipli: contracepția, scăderea mortalității infantile, individualismul, munca femeilor, imposibilitatea cuplului, sfârșitul religiei, dar rezultatele sunt fără echivoc: societăți îmbătrânite, deci mai puțin dinamice, mai puțin înclinate spre riscuri, care recurg la imigrarea în masă pentru a compensa lipsa lor de forta de muncă și la medicamentele psihotrope pentru a compensa singurătatea pe care o provoacă.

Al treilea: scleroza. Instituțiile din țările occidentale funcționează prost, ceea ce duce la un impas politic care produce frustrare și resentimente. Politicieni blocați de constrângeri tehnocratice, paralizați de nemulțumirea secțională, incapabili de a produce reforme structurale. Trăim în „patchocrații ” (Steven Teles), adică sisteme în care fiecare soluție este un patch dar care nu mai este capabil să producă schimbări majore. Statele Unite, cu un sistem de echilibru de putere moștenit din secolul al XIX-lea , este o democrație complet blocată, care nu a produs niciun acord fiscal transpartizan din 1985, niciun acord privind imigrația din 1986 și un Obamacare redus. „Uniunea Europeană a devenit un caz manual de decadență”, mai scrie jurnalistul, menționând că acolo unde Europa a avut avantajul de a fi formată din națiuni mici, flexibile și democratice, a împrumutat cel mai rău din sistemul american, transferând puterea la Bruxelles. , deschizându-se pradării lobby-urilor și slăbind legitimitatea politică.

Repetarea culturală, în sfârșit. Douthat arată epuizarea culturală a civilizației noastre. Cinematograful produce acum doar biografii sau reluări ale conținutului mainstream celebru produs între anii 1930 și 1970 ( Războiul Stelelor, Marvels, remake-uri Disney). Literatura putrezește în genul jurnalistic al autoficțiunii (cu excepția notabilă a lui Houellebecq și Sally Rooney, singurii autori care au produs o nouă lucrare). Arhitectura oscilează între urâțenia egoistă și reconstrucția identică. Muzica produce aceleași hituri pop de treizeci de ani, Lady Gaga succedându-i Madonnei fără ca noi să putem distinge clar în ce fel diferă esența geniului lor. Reciclarea este semnul distinctiv cultural al timpului nostru.

Oare o anumită formă de decadență devine inevitabilă atunci când o civilizație care a devenit globală constată că nu are încotro să meargă?Ross Douthat

Nu mai producem nimic nou, iar acest lucru este la fel de adevărat la nivel artistic, cât și la nivel intelectual. Vechile dezbateri despre războaiele identitare datează din anii 1970, postcoloniale și neofeministe doar repetă argumentele deja dezvoltate de deconstrucționismul post-șaizeci și opt. Allan Bloom spusese deja totul în The Disarmed Soul . Boomerii erau tineri în momentul ultimei izbucniri de creativitate din istoria occidentală, cea care a produs rock’n’roll şi cinematograful anilor ’70 Asta pentru că aveau în faţa lor o cultură, un edificiu civilizaţional solid şi triumfător. A fost nevoie de vitalitate pentru a îl distruge. Dar, când nu mai există o cultură dominantă, contracultura se epuizează. Iar internetul nu face decât să accelereze conformismul, ucigând creativitatea și originalitatea în favoarea unui conținut standardizat plăcut pentru cel mai mare număr de oameni.

Viitorul nostru este mai puțină violență decât sedare. „ Se poate foarte bine ca societatea occidentală să fie ghemuită într-un fotoliu confortabil, conectată la o picătură sedativă, reluând iar și iar cele mai mari hituri ale tinereții sale nebune, rebele și sălbatice, imaginația în flăcări, dar într-o realitate liniștită anesteziată. » Suntem mai mult cuceriți de astenie decât consumați de „ febră ”, ca să folosim titlul unui serial la modă.

„ Nimic nu mai putea învinge Roma, dar nici nimic nu o putea salva. (…) Era sfârșitul lumii și, lucru groaznic, părea că nu se va sfârși niciodată ”, a scris Chesterton despre căderea Imperiului Roman. „ Nu devine oare o anumită formă de decadență inevitabilă atunci când o civilizație care a devenit globală constată că nu are încotro să meargă ? ” , răspunde Douthat ca un ecou. Dacă nu putem merge pe Marte, putem oricând să privim spre cer. Căderea Romei a dus la triumful creștinismului. Revenirea la transcendență este singura cale de ieșire din decadență.

sursă:  Le Figaro.