Institutul pentru Studii Strategice: „Occidentul nu e pregătit de un război de uzură cu Rusia”

Occidentul nu este pregătit în acest moment pentru un război de uzură convențional cu Rusia, scrie, într-o amplă analiză pentru Institutul pentru Studii Strategice de la Londra (RUSI), Alex Vershinin, locotenent-colone în retragere cu 10 ani de experiență în prima linie în Coreea, Irak și Afganistan.

Dacă Occidentul se gândește serios la posibilitatea unui conflict între marile puteri, trebuie să analizeze cu atenție capacitatea sa de a purta un război prelungit și să urmeze o strategie axată mai degrabă pe uzură decât pe manevră. Și asta pentru că țările vest-europene continuă să aibă o atitudine „cavalerească” greșită, bazată pe ideea – complet contrazisă de realitatea războiului din Ucraina – că războaiele viitorului vor fi „scurte și decisive”.

Momentan, Occidentul se pregătește doar „militar”: vedem astfel ample manevre militare ale NATO: strategii Alianței exersează diverse „jocuri de război” care se încheie de regulă după circa o lună de exerciții și antrenamente dure. Doar că războiul – mai ales unul cu Rusia – nu se va termina după o lună . În primul rând, un conflict „de uzură” are prostul obicei de a fi profund „contraintuitiv”, comparativ cu mult mai clasicul „război de manevră” (pe care forțele NATO încă îl mai exersează în manevrele militare).

Apoi, după cum sugerează și numele, războiul de uzură durează mult. Asta înseamnă – aproape matematic – că tabăra care dispune de mai multe resurse umane și de o capacitate economică și industrială superioară va câștiga, în cele din urmă. Cel mai bun exemplu în acest sens a fost Primul Război Mondial (și da, fix acest exemplu ne arată ironia istoriei de a închide niște cercuri la anumite intervale de timp – în cazul de față, 100 de ani). Victoria depinde astfel de o planificare atentă, combinată cu o dezvoltare încă pe timp de pace a unei baze industriale puternice, concomitent cu punerea la punct a unui sistem bine pus la punct de mobilizare a populației.

Armele de ultimă generație au performanțe excepționale, dar sunt dificil de fabricat, mai ales atunci când este nevoie pentru a înarma o armată rapid mobilizată, supusă unei rate ridicate de uzură. De exemplu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Panzerele germane erau tancuri superbe, dar folosind aproximativ aceleași resurse de producție, sovieticii au lansat opt ​​T-34 pentru fiecare Panzer german. Diferența de performanță nu a justificat disparitatea numerică în producție. Armele de ultimă generație necesită, de asemenea, trupe profesioniste. Acestea necesită timp semnificativ pentru a se antrena – timp care nu este disponibil într-un război cu rate ridicate de uzură.

Este mai ușor și mai rapid să produci un număr mare de arme și muniții ieftine, mai ales dacă subcomponentele acestora sunt interschimbabile cu bunuri civile, asigurând cantitatea de masă fără extinderea liniilor de producție. De asemenea, noii recruți absorb mai repede armele mai simple, permițând generarea rapidă de noi formațiuni sau reconstituirea celor existente.

Atingerea masei este dificilă pentru economiile occidentale de vârf. Pentru a obține hipereficiență, aceștia elimină capacitatea în exces și se luptă să se extindă rapid, mai ales că industriile de nivel inferior au fost transferate în străinătate din motive economice. În timpul războiului, lanțurile globale de aprovizionare sunt întrerupte și subcomponentele nu mai pot fi securizate. La această enigmă se adaugă lipsa unei forțe de muncă calificate, cu experiență într-o anumită industrie. Aceste abilități sunt dobândite de-a lungul deceniilor și, odată ce o industrie este închisă, este nevoie de decenii pentru a se reconstrui. Raportul interagenții al guvernului SUA din 2018 privind capacitatea industrială a SUA a evidențiat aceste probleme. Concluzia este că Occidentul trebuie să se ocupe cu atenție de a asigura excesul de capacitate pe timp de pace în complexul său industrial militar, sau riscă să piardă următorul război.

Managementul eficient al tuturor aceste resurse înclină balanța în favoarea câștigătorului, se arată în analiza RUSI. Una din marile îngrijorări a experților militari britanici pleacă tocmai de aici: după doi ani de război crâncen, ofițerii și subofițerii armatei ruse au devenit deja „veterani” care au ars etapele și s-au „specializat la locul de muncă”. Analiza RUSI arată că Occidentul (Europa de Vest mai mult, SUA, mai puțin) nu stă deloc bine la capitolul „generarea de forțe” – o componentă esențială unei armata angrenate într-un război de uzură. Generarea de noi forțe pe câmpul de luptă este un capitol la care Rusia e încă avantajată și în plus, a furat startul.

În toate armatele lumii există un militar esențial: subofițerul sau „NCO” („Next in Command Officer”). El e „coloana vertebrală a armatei”, el asigură liantul între ofițeri și trupă. Armatele NATO sunt armate de profesioniști. O armată de profesioniști are însă o problemă, în caz de război de uzură: Instruirea pentru un subofițer NATO ia, de regulă, 3 ani (pentru a deveni „squad leader”, ori comandant de grupă) și chiar 7 ani (pentru a ajunge „platoon leader” sau comandant de pluton).

Or, într-un război de uzură, se presupune că vei avea pierderi mari. Pierderea unui număr mare de subofițeri e devastatoare, ei fiind niște militari „de linia întâi” cu experiență și greu de înlocuit pe câmpul de luptă. Recruții, proveniți din civili, cu 3-6 luni de antrenament devin efectiv carne de tun în lipsa unui NCO cu experiență. Cel mai eficient model este un amestec dintre cele două, în care un stat menține o armată profesionistă de dimensiuni medii, împreună cu o masă de recruți disponibili pentru mobilizare.

Într-un război de uzură, ducerea ostilităților depinde mai puțin de geniul militar și mai mult de dezvoltarea economică și baza ta industrială de care dispui. Un război de uzură se bazează mai puțin pe obsesia „cuceririlor teritoriale” și mai mult pe lovituri în „adâncimea strategică” a adversarului, care să-i vizeze resursele și baza industrială a acestuia.

Operațiunile militare în cadrul unui conflict de uzură sunt foarte diferite de cele dintr-un război de manevră. În loc de o bătălie decisivă obținută printr-o manevră rapidă, războiul de uzură se concentrează pe distrugerea forțelor inamice și a capacității acestora de a regenera puterea de luptă, păstrându-le în același timp pe cele proprii. În acest context, o strategie de succes acceptă că războiul va dura cel puțin doi ani și va fi împărțit în două faze distincte. Prima fază se întinde de la declanșarea ostilităților până la momentul în care a fost mobilizată o putere de luptă suficientă pentru a permite o acțiune decisivă. În această fază, se vor face puține schimbări de poziție pe teren, concentrându-se pe un schimb favorabil de pierderi și pe acumularea puterii de luptă în spate. Forma dominantă de luptă este mai degrabă focul decât manevra, completată de fortificații și camuflaj extinse. Armata pe timp de pace începe războiul și desfășoară acțiuni de menținere, oferind timp pentru mobilizarea resurselor și antrenarea noii armate.

A doua fază poate începe după ce una dintre părți a îndeplinit următoarele condiții.

-Forțele nou mobilizate și-au finalizat pregătirea și au dobândit suficientă experiență pentru a deveni formațiuni eficiente în luptă, capabile să își integreze rapid toate mijloacele într-o manieră coerentă.
-Rezerva strategică a inamicului este epuizată, lăsându-l în imposibilitatea de a consolida sectorul amenințat.
-Se obține o superioritate în materie de foc și de recunoaștere, ceea ce permite atacatorului să concentreze efectiv focul asupra unui sector-cheie, refuzând în același timp inamicului să facă același lucru.
-Sectorul industrial al inamicului este degradat până la punctul în care nu mai poate înlocui pierderile de pe câmpul de luptă. În cazul în care se luptă împotriva unei coaliții de țări, resursele industriale ale acestora trebuie, de asemenea, epuizate sau cel puțin contabilizate.

Numai după îndeplinirea acestor criterii ar trebui să înceapă operațiunile ofensive. Ar trebui să fie lansate pe un front larg, căutând să copleșească inamicul în mai multe puncte cu atacuri superficiale. Intenția este de a rămâne în interiorul unei bule stratificate de sisteme de protecție prietenoase, în timp ce întindeți rezervele inamice epuizate până când frontul se prăbușește. Abia atunci ofensiva ar trebui să se extindă spre obiective mai adânci în spatele inamicului. Ar trebui evitată concentrarea forțelor pe un singur efort principal, deoarece aceasta oferă o indicație a locației ofensivei și o oportunitate pentru inamic de a-și concentra rezervele împotriva acestui punct cheie.

Ofensiva Brusilov din 1916 , care a dus la prăbușirea armatei austro-ungare, este un bun exemplu de ofensivă de uzură reușită la nivel tactic și operațional. Atacând de-a lungul unui front larg, armata rusă i-a împiedicat pe austro-unguri să-și concentreze rezervele, rezultând o prăbușire pe tot frontul. La nivel strategic, însă, ofensiva Brusilov este un exemplu de eșec. Forțele ruse nu au reușit să pună condiții împotriva întregii coaliții inamice, concentrându-se doar pe Imperiul Austro-Ungar și neglijând capacitatea germană. Rușii au cheltuit resurse cruciale pe care nu le-au putut înlocui, fără să-l învingă pe cel mai puternic membru al coaliției. Pentru a sublinia din nou punctul cheie, o ofensivă va reuși numai odată ce criteriile cheie sunt îndeplinite. Încercarea de a lansa o ofensivă mai devreme va duce la pierderi fără câștiguri strategice, jucând direct în mâinile inamicului.

Câmpul de luptă modern este un sistem integrat de sisteme care include diferite tipuri de război electronic (EW), trei tipuri de bază de apărare antiaeriană, patru tipuri diferite de artilerie, nenumărate tipuri de aeronave, drone de lovire și recunoaștere, ingineri constructori și geniști, infanterie tradițională, formațiuni blindate și, mai ales, logistică. Artileria a devenit mai periculoasă datorită razei de acțiune mari și țintirii precise, extinzând adâncimea câmpului de luptă.

În practică, acest lucru înseamnă că este mai ușor să se adune putere de foc decât forțe. Manevra în profunzime, care necesită masarea puterii de luptă, nu mai este posibilă, deoarece orice forță masată va fi distrusă de lovituri indirecte înainte de a putea obține succesul în profunzime. În schimb, o ofensivă terestră necesită o bulă de protecție strânsă pentru a respinge sistemele de atac inamice. Această bulă este generată prin stratificarea mijloacelor prietene de contracarare a focului, de apărare antiaeriană și de EW. Deplasarea a numeroase sisteme interdependente este extrem de complicată și este puțin probabil să aibă succes. Atacurile superficiale de-a lungul liniei de înaintare a trupelor au cele mai mari șanse de reușită la un raport de costuri acceptabil; încercările de penetrare în adâncime vor fi expuse la focuri masive în momentul în care ies din protecția bulei defensive.

Integrarea acestor active suprapuse necesită o planificare centralizată și ofițeri excepțional de bine pregătiți, capabili să integreze mai multe capacități din mers. Este nevoie de ani de zile pentru a pregăti astfel de ofițeri, iar nici măcar experiența de luptă nu generează astfel de aptitudini într-un timp scurt. Operațiunile ofensive dinamice necesită timpi de reacție rapizi, pe care ofițerii semi-antrenați sunt incapabili să-i facă.

Loviturile adânci – la mai mult de 100-150 km (gama medie de rachete tactice) în spatele liniei frontului – vizează capacitatea inamicului de a genera putere de luptă. Acestea includ instalațiile de producție, depozitele de muniție, depozitele de reparații și infrastructura energetică și de transport. De o importanță deosebită sunt țintele care necesită capacități de producție semnificative și care sunt dificil de înlocuit/reparat, deoarece distrugerea lor va provoca daune pe termen lung.

Ca și în cazul tuturor aspectelor războiului de uzură, astfel de lovituri vor avea nevoie de un timp semnificativ pentru a avea efect, cu termene de ani. Producția globală redusă de muniție ghidată de precizie cu rază lungă de acțiune, acțiunile eficiente de păcălire și ascundere, stocurile mari de rachete antiaeriene și capacitățile de reparații ale statelor puternice și determinate se combină pentru a prelungi conflictele. Stratificarea eficientă a apărării antiaeriene trebuie să includă sisteme de vârf la toate altitudinile cuplate cu sisteme mai ieftine pentru a contracara platformele de atac masive ale inamicului. Combinat cu producția la scară în masă și război electronic eficient, aceasta este singura modalitate de a învinge loviturile în adâncime ale inamicului.

Războiul de uzură de succes se concentrează pe păstrarea propriei puteri de luptă. Acest lucru se traduce de obicei într-un front relativ static întrerupt de atacuri locale limitate pentru a îmbunătăți pozițiile, folosind artileria pentru cea mai mare parte a luptei. Fortificarea și ascunderea tuturor forțelor, inclusiv a logisticii, este cheia pentru reducerea la minimum a pierderilor. Timpul lung necesar pentru a construi fortificații împiedică mișcarea semnificativă a solului. O forță de atac care nu se poate retrage rapid va suferi pierderi semnificative din cauza focurilor de artilerie inamice.

Operațiunile defensive câștigă timp pentru a dezvolta formațiuni de luptă de vârf, permițând trupelor nou mobilizate să câștige experiență de luptă fără a suferi pierderi grele în atacurile la scară largă. Construirea de formațiuni de luptă cu experiență de nivel inferior generează capacitatea pentru viitoare operațiuni ofensive.

Stadiile incipiente ale războiului de uzură variază de la inițierea ostilităților până la punctul în care resursele mobilizate sunt disponibile în număr mare și sunt pregătite pentru operațiuni de luptă. În cazul unui atac surpriză, poate fi posibilă o ofensivă rapidă de către o parte până când apărătorul poate forma un front solid. După aceea, lupta se solidifică. Această perioadă durează cel puțin un an și jumătate până la doi ani. În această perioadă, operațiunile ofensive majore trebuie evitate. Chiar dacă atacurile mari au succes, vor duce la pierderi semnificative, adesea pentru câștiguri teritoriale fără sens. O armată nu ar trebui să accepte niciodată o bătălie în condiții nefavorabile. În războiul de uzură, orice teren care nu are un centru industrial vital este irelevant.

Este întotdeauna mai bine să vă retrageți și să păstrați forțele, indiferent de consecințele politice. Lupta pe terenuri dezavantajoase arde unitățile, pierzând soldați experimentați, care sunt cheia victoriei. Obsesia germană față de Stalingrad din 1942 este un prim exemplu de luptă pe teren nefavorabil din motive politice. Germania a ars unități vitale pe care nu își permitea să le piardă, pur și simplu pentru a captura un oraș care poartă numele lui Stalin. De asemenea, este înțelept să împingeți inamicul să lupte pe terenuri dezavantajate prin operațiuni de informare, exploatând obiectivele inamice sensibile din punct de vedere politic. Scopul este de a forța inamicul să cheltuiască materiale vitale și rezerve strategice pentru operațiuni fără sens strategic. O capcană cheie de evitat este să fii târât în​​aceeași capcană care a fost întinsă pentru inamic. În Primul Război Mondial, germanii au făcut exact asta la Verdun , unde plănuiau să folosească surpriza pentru a captura terenuri cheie, sensibile din punct de vedere politic, provocând contraatacuri costisitoare franceze. Din nefericire pentru germani, ei au căzut în propria lor capcană. Ei nu au reușit să câștige devreme un teren cheie și defensibil, iar bătălia sa transformat în schimb într-o serie de atacuri costisitoare ale infanteriei de către ambele părți, cu focuri de artilerie devastând infanteriei atacatoare,

Când începe a doua fază, ofensiva ar trebui să fie lansată pe un front larg, căutând să copleșească inamicul în mai multe puncte folosind atacuri superficiale. Intenția este de a rămâne în interiorul bulei stratificate de sisteme de protecție prietenoase, în timp ce extindeți rezervele inamice epuizate până când frontul se prăbușește. Există un efect în cascadă în care o criză într-un sector îi obligă pe apărători să mute rezervele dintr-un al doilea sector, doar pentru a genera o criză acolo, la rândul său. Pe măsură ce forțele încep să se retragă și să părăsească fortificațiile pregătite, moralul scade, cu întrebarea evidentă: „Dacă nu putem ține mega-cetatea, cum putem ține aceste noi tranșee?” Retragerea se transformă apoi în ruină. Abia atunci ofensiva ar trebui să se extindă spre obiective mai adânci în spatele inamicului. Ofensiva Aliaților din 1918 este un exemplu. Aliații au atacat de-a lungul unui front larg, în timp ce germanii nu aveau resurse suficiente pentru a apăra întreaga linie. Odată ce armata germană a început să se retragă, sa dovedit imposibil să se oprească, spune analistul.

Strategia de uzură, centrată pe apărare, este contraintuitivă pentru majoritatea ofițerilor militari occidentali. Gândirea militară occidentală vede ofensiva ca singurul mijloc de atingere a obiectivului strategic decisiv de a forța inamicul să vină la masa negocierilor în condiții nefavorabile. Răbdarea strategică necesară pentru a stabili condițiile pentru o ofensivă se opun experienței lor de luptă dobândite în operațiunile de contrainsurgență de peste mări.

sursă: ziuanews.ro