România absurdului: patru milioane de lei din PNRR pentru o școală fără elevi. Containere pentru peste o mie de copii români

de Jessie Gușă

În România anului 2026, statul găsește patru milioane de lei din PNRR pentru reabilitarea unei școli dintr-o comună în care nu există niciun copil. În același timp, la Sfântu Gheorghe, elevii celui mai mare colegiu cu predare în limba română din oraș continuă să învețe în containere, în spații împrumutate sau chiar online, după aproape șase ani de lucrări, întârzieri și procese.

Nu mai vorbim despre două accidente administrative izolate. Vorbim despre imaginea unui stat care a pierdut orice legătură dintre investiția publică și nevoia reală.

Patru milioane de lei pentru niște elevi imaginari

În comuna Brebu Nou, din județul Caraș-Severin, trăiesc oficial 166 de persoane, iar numărul locuitorilor permanenți ar fi, în realitate, mai mic de 100. Copii de vârstă școlară nu există.

Cu toate acestea, aproximativ patru milioane de lei din PNRR sunt investiți în reabilitarea căminului cultural și a unui corp de școală cu opt săli de clasă, care ar putea deservi peste 200 de elevi. Întrebat pentru cine este pregătită școala, viceprimarul comunei a oferit o explicație demnă de România absurdului: „Nu se știe niciodată, poate se repopulează”. 

Cu alte cuvinte, autoritățile nu au copii, dar au săli de clasă. Nu au o prognoză demografică serioasă, dar au finanțare. Nu pot demonstra nevoia actuală a investiției, dar cheltuiesc milioane în speranța că, într-o bună zi, poate vor apărea și beneficiarii.

În aceeași comună se amenajează un nou sediu de primărie de peste un milion de lei și s-a construit o pistă de biciclete de aproximativ un milion de lei, ajunsă să fie acoperită de pământ și pietre după ploi. În 2025, primăria a avut venituri proprii de aproximativ 500.000 de lei și a mai primit 1,1 milioane de lei de la Guvern pentru a nu intra în faliment. 

Acesta este rezultatul unei administrații în care succesul nu se măsoară prin utilitatea unei investiții, ci prin capacitatea de a „atrage bani”. Nu contează dacă proiectul este necesar, dacă există beneficiari sau dacă va putea fi întreținut. Contează să fie depus dosarul, semnat contractul și tăiată panglica.

La Sfântu Gheorghe, copiii există. Școala funcțională, nu

La câteva sute de kilometri distanță, realitatea este răsturnată.

Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe este cel mai mare liceu teoretic cu predare în limba română din municipiu și are peste 1.000 de elevi. Aici există copii, profesori și o comunitate care cere condiții normale de educație. Ceea ce lipsește este tocmai școala complet funcțională.

Lucrările de reabilitare au început în octombrie 2020, iar unele dintre ele aveau un termen inițial de numai șase luni. Aproape șase ani mai târziu, elevii continuă să suporte consecințele conflictelor dintre administrația locală și constructori. O parte dintre ei învață în containere modulare, instalate pe terenul de sport al colegiului. 

Situația s-a agravat la începutul anului școlar 2026–2027. Elevii claselor a IX-a, a X-a și a XI-a au fost trimiși la cursuri exclusiv online până în decembrie. Clasele primare au fost mutate în alte clădiri din oraș, iar elevii de clasa a XII-a au primit un program hibrid.

În septembrie 2026, stadiul lucrărilor era de 54% la corpul A, 75% la corpul de legătură și 84% la corpul nou. La corpul B și la bibliotecă, progresul raportat era de zero la sută. Costul lucrărilor contractate ajunsese la aproape 24 de milioane de lei fără TVA, la care urmau să se adauge aproape patru milioane pentru alte intervenții. Mai mult, dacă recepția nu este realizată până la 31 decembrie, municipalitatea riscă să restituie peste 6,6 milioane de lei către bugetul statului. 

Acestea nu mai sunt simple întârzieri. Sunt consecințele unui eșec administrativ care se întinde pe durata întregii școlarizări liceale a unei generații.

Unde nu sunt copii, renovăm. Unde sunt peste o mie, improvizăm

Comparația este devastatoare.

La Brebu Nou avem bani pentru opt săli de clasă și niciun elev. La Sfântu Gheorghe avem peste o mie de elevi și o școală transformată de aproape șase ani într-un șantier, într-un litigiu și într-o promisiune permanent amânată.

Într-un loc, autoritățile justifică milioanele prin speranța că „poate se repopulează”. În celălalt, copiii care există deja sunt trimiși în containere, în alte instituții sau în fața laptopurilor.

Nu susțin că cele patru milioane de lei puteau fi transferate peste noapte de la Brebu Nou la Sfântu Gheorghe. Programele de finanțare, contractele și sursele bugetare sunt diferite. Dar tocmai acesta este miezul problemei: statul român nu are un mecanism serios prin care nevoile reale să devină priorități reale.

Instituțiile verifică hârtii, nu utilitatea. Bifează eligibilitatea, dar ignoră demografia. Finanțează clădiri, fără să întrebe cine le va folosi. Iar atunci când o școală cu peste o mie de elevi ajunge captivă între primărie, constructor, acte adiționale și instanțe, nimeni nu intervine cu autoritatea necesară pentru a pune copilul pe primul loc.

O problemă administrativă sau și una identitară?

Colegiul „Mihai Viteazul” are o importanță aparte: este cel mai mare liceu teoretic cu predare în limba română din Sfântu Gheorghe. De aceea, situația nu poate fi tratată cu indiferență și nici redusă la o simplă dispută contractuală.

Primarul Antal Árpád a respins acuzațiile potrivit cărora administrația locală ar fi favorizat anumite școli și a susținut că blocajul de la colegiu este unul juridic. Existența proceselor este reală. Dar real este și rezultatul: de aproape șase ani, elevii acestei instituții plătesc pentru incapacitatea autorităților și a firmelor implicate de a rezolva problema. 

Fără dovezi suplimentare, nu putem pronunța juridic verdictul unei discriminări etnice. Putem însă constata o inegalitate de tratament în efectele concrete: comunitatea românească din Sfântu Gheorghe vede cum principala sa instituție de învățământ este ținută ani întregi într-o stare de provizorat.

Când o situație temporară durează aproape șase ani, nu mai este o situație temporară. Devine politică administrativă prin abandon.

Cine răspunde?

Primăria Brebu Nou trebuie să explice pe ce analiză de nevoi a fundamentat investiția într-un corp de școală fără elevi. Ministerul Dezvoltării trebuie să explice cum a fost verificată utilitatea proiectului. Autoritățile care gestionează PNRR trebuie să spună dacă este suficient ca o clădire să existe pe hârtie pentru a primi milioane, indiferent dacă mai are beneficiari.

La Sfântu Gheorghe, primăria trebuie să explice de ce un proiect început în 2020 nu este finalizat în 2026, de ce deciziile majore privind mutarea elevilor au fost luate pe ultima sută de metri și cine răspunde pentru creșterea costurilor. Ministerul Educației nu poate rămâne spectator, ca și cum soarta a peste o mie de elevi ar fi doar o problemă locală.

Iar Guvernul trebuie să răspundă la întrebarea esențială: care este strategia națională prin care investițiile în educație sunt prioritizate în funcție de numărul copiilor, starea clădirilor și urgența socială?

Pentru că fondurile europene nu sunt bani fără stăpân. Sunt bani publici. Iar risipa rămâne risipă chiar dacă factura este trimisă la Bruxelles.

România nu duce lipsă doar de bani. Duce lipsă de priorități, de răspundere și, uneori, de bun-simț administrativ.

Într-o țară normală, construim și renovăm școli acolo unde sunt copii. În România, renovăm clase pentru elevi imaginari și oferim containere copiilor care există deja.