Nomenclatura europeană folosește crizele pentru a accelera federalizarea UE, proiectul său real

Liderii europeni se află tot mai mult sub influența directă a lui Donald Trump, care îi tratează ca pe vasali într-un joc global de putere. Analistul Mathieu Bock-Côté evidențiază într-un editorial din Le Figaro cum renașterea imperiilor prădătoare, combinată cu multipolarismul teoretic, transformă politica internațională, subminând independența Europei și consolidând hegemonia americană într-un nou ordinea mondială.

„Împăratul american și vasalii săi”

Lunea trecută, la Washington, Trump i-a primit pe liderii europeni ca pe niște feudali de peste Atlantic depășiți de renașterea imperiilor prădătoare.

Scena a fost explicit umilitoare. După întâlnirea sa față în față cu Vladimir Putin, în Alaska, pentru o discuție la vârf, Donald Trump i-a primit la Washington pe principalii lideri europeni, care se consideră aliați și care sunt hotărâți să facă față Rusiei. Inițial, ne aflam în fața unui duel al imperiilor și, mai exact, al împăraților, fiecare privind în felul său un nou împărțit al lumii. În ciuda contrastului dintre personalități, filosofii lor converg parțial. Trump poate cultiva un stil de carnaval, iar Putin afișează răceala unui fost agent KGB, dar amândoi se recunosc într-o lume în care imperiile prădătoare revin.

Ulterior, Trump i-a primit, ca un suveran capricios, pe vasalii săi de peste Atlantic, uniți pentru a-l convinge să nu-i abandoneze. Trump se bucura să-și vasalizeze aliații. Nu că SUA înainte de Trump nu ar fi făcut asta: spionau liderii, formau elitele pentru a fi compatibile cu americanii, dar respectau anumite forme. Trump nu mai respectă aceste forme. Are o fascinație pentru forța brută și îi place să-i vadă pe cei care depind de SUA pentru apărare sau prosperitate aplecându-se în fața sa și sărutându-i inelul. Ne amintim de soarta nefericită pe care i-a rezervat-o Canadei după alegerea sa, repetând că ar vrea să facă din aceasta al 51-lea stat american. Evident, era o glumă, dar avea rolul de a umili Canada, amintindu-i de insignifianța sa istorică și geopolitică, ceea ce nu era fals, dar era oarecum lipsit de delicatețe să fie reamintit cu insistență.

O nouă ordine mondială

Dincolo de brutalitatea unuia și a celuilalt și de servilitatea celor care nu pot face altfel, se poate vedea traducerea concretă a unei filosofii la care mulți aderaseră în ultimele trei decenii: multipolarismul, menit să elibereze sistemul internațional de hegemonia americană, hiperputere după Războiul Rece, care își desfășura peste tot suveranitatea imperială. În viziunea suveraniștilor francezi și a altor naționaliști europeni, multipolarismul ar fi trebuit să dea naștere unei lumi respectând independența popoarelor și dreptul lor la autodeterminare. Fiecare ar fi fost stăpân la el acasă, liber să încheie alianțe după dorință cu vecinii sau alte popoare, în funcție de interesele reciproce.

Această viziune ignora însă raporturile de forță, istoria și geografia, sau, mai exact, geopolitica. Ea anunța mai puțin revenirea națiunilor și mai mult revenirea imperiilor, fiecare definindu-și vecinul apropiat, anexând mental vecinii și explicându-le că trebuie să se raporteze la centrul său imperial. Alianțele încheiate înainte de acest „revenire a imperiilor” sub semnul multipolarismului sunt astfel contestate, cum se vede în Europa de Est și mai ales în țările baltice, care doresc protecția americană, dar pe care Rusia le consideră aproape provincii rebele de supus, de recucerit, mai ales că a făcut totul pentru a le coloniza demografic după al Doilea Război Mondial.

Nomenclatura europeană mizează pe toate crizele pentru a accelera federalizarea UE, proiectul său real, de care nu se abate niciodată

Europa pare aici oarecum singură. Neoconservatorismul, în sensul doctrinei care pledează pentru o cruciadă democratică perpetuă, pare să fi găsit aici un refugiu și domină spiritul clasei conducătoare. Aceasta servește obiectiv interesele sale: nomenclatura europeană mizează pe toate crizele pentru a accelera federalizarea UE, proiectul său real, de care nu se abate niciodată. Neoconservatorismul condamnă și posibilitatea unei păci de compromis în războiul dintre Rusia și Ucraina, bazată pe recunoașterea realităților militare evidente, la trei ani după invazie, preferând doctrina neo-wilsoniană a capitulării necondiționate a statului agresor, ceea ce echivalează, în circumstanțele actuale, cu recucerirea de către Ucraina a întregului teritoriu ocupat – aproape imposibil și condamnând astfel civilizația europeană la un război perpetuu în numele unei păci definitive. UE traduce acest conflict chiar într-o nouă împărțire geopolitică între imperii autoritare și democrații liberale, fără a observa că acestea din urmă sunt din ce în ce mai puțin democratice și liberale și depind de imperiul american blestemat pentru securitatea lor.

Din acest punct de vedere, se conturează sub ochii noștri o noua ordine mondiala, susținuta de tendințe profunde, dincolo de personalitatea extravagantă a împăratului american

sursă:  Le Figaro