Jessie Gușă: Școala începe în România, dar ajutorul din partea statului întârzie. Ce se întâmplă cu elevii care depind de cei 500 de lei?

Autor: Jessie Gușă

România oferă copiilor vulnerabili 500 de lei pentru rechizite și haine, însă, cu doar câteva zile înainte de prima zi de școală, părinții nu știu încă exact când vor fi alimentate cardurile. Iar dacă privim spre Franța, Germania sau Polonia, diferențele nu țin doar de bani, ci și de felul în care statul înțelege să fie alături de un copil.

Mai sunt doar câteva zile până când copiii se întorc în bănci. Pentru unii, începutul școlii înseamnă emoție, revederea colegilor, un ghiozdan nou și nerăbdarea primei zile. Pentru alții, însă, începutul școlii vine cu o grijă pe care niciun copil nu ar trebui să o simtă: avem bani pentru toate cele necesare?

Caiete, pixuri, ghiozdan, haine, încălțăminte. Lucruri absolut firești pentru un elev, dar care, puse toate laolaltă, pot însemna un efort uriaș pentru o familie cu venituri mici.

România are un program dedicat tocmai acestor familii. Copiii eligibili pot primi 500 de lei pe an, pe un card educațional, bani care pot fi folosiți pentru rechizite și articole de vestimentație necesare școlii. Este un ajutor binevenit. Pentru o familie vulnerabilă, acești 500 de lei chiar pot face diferența.

Însă aici apare problema: școala începe pe 7 septembrie, iar părinții nu au încă o dată clară la care banii pentru noul an școlar vor fi încărcați pe carduri.

Și nu pot să nu mă întreb: la ce îi mai folosește unui copil ajutorul pentru începutul școlii dacă el trebuie să înceapă școala înainte să îl primească?

Copilul nu poate aștepta după birocrație

Sigur, există proceduri. Părinții depun cereri, școlile centralizează, autoritățile verifică eligibilitatea, apoi urmează alimentarea cardurilor. Pentru anii școlari din perioada 2024–2027, cererile pot fi depuse în termen de 25 de zile de la începerea cursurilor. Doar că viața unei familii nu funcționează după calendarul instituțiilor.

Copilul are nevoie de ghiozdan acum. Are nevoie de caiete în prima zi de școală. Are nevoie de încălțăminte și haine atunci când pleacă dimineața de acasă, nu după ce se termină centralizările. Iar dacă vorbim despre familii care se încadrează în acest program tocmai pentru că au venituri foarte mici, este greu de spus simplu: „cumpărați-le dumneavoastră acum și vor veni banii mai târziu”.

Dacă acea familie ar fi avut banii necesari, probabil că nu ar mai fi avut nevoie de ajutorul statului.

Aici cred că este, de fapt, marea problemă. Nu existența programului trebuie criticată. Din contră, programul este necesar. Însă un ajutor social trebuie gândit pornind de la momentul în care omul are nevoie de el, nu doar de la momentul în care administrația reușește să îl proceseze.

Dar ce se întâmplă când copilul ajunge la liceu?

Mai există însă ceva ce mi se pare greu de înțeles. Cei 500 de lei sunt destinați preșcolarilor și elevilor eligibili din învățământul primar și gimnazial.

Liceenii nu sunt incluși.

Cu alte cuvinte, un copil provenit dintr-o familie vulnerabilă este sprijinit până la sfârșitul clasei a VIII-a. După aceea? Ce se schimbă în viața familiei în vara dintre clasa a VIII-a și clasa a IX-a?

La 15 ani copilul nu mai are nevoie de haine? Nu mai are nevoie de încălțăminte? Nu mai folosește caiete, cărți, instrumente de scris sau alte materiale?

Ba chiar aș spune că, pe măsură ce copilul crește, cresc și cheltuielile.

Și atunci apare firesc întrebarea: de ce se oprește ajutorul tocmai la liceu?

Sărăcia nu dispare odată cu Evaluarea Națională. Situația financiară a unei familii nu se schimbă miraculos pentru că un copil a trecut din clasa a VIII-a în clasa a IX-a.

Iar când ne uităm la ceea ce fac alte țări europene, această limitare devine și mai greu de explicat.

În Franța, banii au venit înainte să înceapă școala

Franța are un program asemănător, Allocation de rentrée scolaire, destinat familiilor care se încadrează în anumite plafoane de venit.

Numai că diferențele sunt mari.

În 2026, ajutorul este de 426,87 euro pentru copiii între 6 și 10 ani, 450,41 euro pentru cei între 11 și 14 ani și 466,02 euro pentru adolescenții între 15 și 18 ani.

Așadar, francezii nu au decis că la 14 sau 15 ani un copil nu mai are nevoie de sprijin. Dimpotrivă, valoarea ajutorului crește odată cu vârsta.

Și mai este un detaliu important.

În Franța metropolitană, plata pentru 2026 a fost stabilită pentru 18 august.

Adică înainte de prima zi de școală.

Pare un amănunt administrativ, însă nu este deloc unul. Este diferența dintre a-i spune unei familii „te vom ajuta” și a-i oferi efectiv ajutorul atunci când are nevoie de el.

Desigur, România și Franța au niveluri de trai diferite și ar fi incorect să comparăm pur și simplu 500 de lei cu 466 de euro. Putem însă compara principiul.

Iar principiul francez este cât se poate de simplu: dacă banii sunt destinați pregătirii copilului pentru școală, familia trebuie să îi aibă înainte să înceapă școala.

Germania nu se oprește la caiete și ghiozdan

Germania privește problema dintr-un unghi și mai larg.

Prin programul Bildung und Teilhabe, copiii din familiile eligibile pot beneficia de sprijin pentru materialele școlare, însă statul german a înțeles că simpla cumpărare a rechizitelor nu rezolvă toate problemele unui copil vulnerabil.

Așa că sprijinul poate merge mai departe și poate acoperi separat transportul școlar, masa, excursiile și activitățile organizate de școală, dar și sprijinul educațional suplimentar atunci când copilul are nevoie de el.

Pentru că, până la urmă, ce folos are un copil de caiete dacă familia nu își permite să îl trimită zilnic la școală?

Ce facem cu elevul care rămâne în urmă la o materie, dar ai cărui părinți nu își permit niciodată ore suplimentare?

Ce facem cu acel copil care nu merge într-o excursie cu clasa pentru că familia nu are bani?

Sunt lucruri care pot părea mici privite din exterior. Pentru un copil, însă, ele pot însemna diferența dintre a se simți parte din colectiv și a simți, zi după zi, că este „copilul care nu își permite”.

Polonia a ales să îi ajute pe toți

Polonia a mers pe o altă variantă.

Prin programul Dobry Start, statul acordă 300 de zloți pe an pentru fiecare elev, pentru pregătirea începutului de școală.

Și aici apare o diferență esențială față de România: nu există criteriu de venit.

Ajutorul se acordă elevilor până la 20 de ani, iar în cazul elevilor cu dizabilități care continuă școala, până la 24 de ani.

Poți să fii sau să nu fii de acord cu ideea unui ajutor universal. Este o discuție legitimă de politică publică: îi ajuți doar pe cei care au cea mai mare nevoie sau oferi o sumă de bază tuturor copiilor?

Însă Polonia a răspuns foarte clar la o întrebare la care noi încă nu par să fi răspuns: de ce ar înceta un copil să aibă nevoie de sprijin pentru școală doar pentru că a intrat la liceu?

Nu este vorba doar despre 500 de lei

Cred că ar fi foarte simplu să transformăm această discuție într-una despre bani și să spunem că „România dă prea puțin”.

Problema este mai complicată de atât.

Cei 500 de lei sunt importanți. Pentru unele familii sunt foarte importanți și este bine că acest program există.

Însă un program social nu trebuie evaluat doar după suma pe care statul spune că o oferă.

Trebuie să ne uităm și la când ajung banii, la cine îi primește, la cine rămâne pe dinafară și, mai ales, la ce se întâmplă în viața reală a copilului.

Franța ne arată că ajutorul poate ajunge înainte de începerea școlii și poate continua până la 18 ani. Germania ne arată că sprijinul pentru educație poate însemna mai mult decât rechizite și poate include transportul, masa sau ajutorul suplimentar la învățătură. Polonia ne arată că se poate construi un sistem simplu, aproape universal, care îi însoțește pe elevi până la 20 de ani.

România, în schimb, oferă 500 de lei copiilor vulnerabili până la sfârșitul gimnaziului, iar cu doar câteva zile înainte de începerea școlii părinții încă nu știu clar când vor avea efectiv acești bani.

Și poate că, dincolo de statistici, programe europene și proceduri administrative, ar trebui să ne întoarcem la cel pentru care a fost creat tot acest mecanism: copilul.

Copilul care pe 7 septembrie trebuie să intre pe poarta școlii.

Nu peste câteva săptămâni. Nu după centralizări. Nu atunci când se termină procedurile.

Pe 7 septembrie.

Iar dacă statul spune că vrea să-l ajute să înceapă școala în condiții decente, atunci poate că primul lucru pe care ar trebui să îl facă este să se asigure că ajutorul ajunge la el înainte să sune primul clopoțel, nu după.