Dan Tănasă are dreptate. Democrația nu funcționează doar când ne convine rezultatul

Există o modă periculoasă în politica europeană: atunci când nu-ți place adversarul, nu-l mai învingi prin vot. Îl declari indezirabil.

Îi pui o etichetă. Îl scoți din cercul partidelor „acceptabile”. Construiești în jurul lui un așa-numit cordon sanitar și, după aceea, explici electoratului că totul se face pentru salvarea democrației.

În această logică trebuie citită disputa declanșată de declarațiile lui Antal Árpád și răspunsul deputatului AUR Dan Tănasă.

Și, dincolo de simpatii sau antipatii politice, Tănasă ridică o problemă care nu poate fi expediată cu o etichetă:

ce facem cu voturile a milioane de oameni dacă partidul pe care aceștia îl aleg nu place establishmentului politic?

Le respectăm sau le tolerăm doar atât timp cât produc rezultatul dorit?

Aici este fondul problemei.

Poți să nu votezi AUR. Poți să-l critici pe George Simion. Poți considera unele declarații ale liderilor partidului exagerate, greșite sau chiar inacceptabile.

Dar nu poți pretinde, în același timp, că aperi democrația și să construiești mecanisme politice al căror scop declarat este împiedicarea accesului la guvernare al unui partid indiferent de numărul voturilor pe care le primește.

Asta spune, în esență, Dan Tănasă.

Și aici are dreptate.

Mai există însă o ironie greu de ignorat.

Lecția despre cine este și cine nu este acceptabil pentru guvernarea României vine dinspre UDMR.

Adică tocmai dinspre formațiunea care, timp de peste trei decenii, a demonstrat o capacitate extraordinară de a participa, sprijini sau negocia cu aproape toate marile formule politice care s-au succedat la București.

UDMR a stat la masă cu stânga.

A stat la masă cu dreapta.

A negociat cu partide care se acuzau reciproc de corupție, autoritarism, distrugerea economiei sau capturarea statului.

Toate aceste diferențe au putut fi depășite atunci când matematica parlamentară a cerut-o.

Dar acum aflăm că există o limită morală.

AUR.

De ce?

Aceasta este întrebarea la care merită să răspundă cei care cer izolarea partidului.

Nu prin adjective.

Prin argumente.

Pentru că „extremist” riscă să devină unul dintre acele cuvinte care, folosite pentru orice adversar incomod, ajung să nu mai însemne nimic.

Dacă există declarații concrete ale unor lideri AUR care încalcă legea, ele trebuie indicate.

Dacă există acțiuni anticonstituționale, trebuie demonstrate.

Dacă există proiecte politice incompatibile cu ordinea constituțională a României, ele trebuie puse pe masă și combătute.

Dar dacă partidul participă legal la alegeri, primește voturile cetățenilor și obține mandate în Parlament, atunci problema nu mai poate fi rezolvată spunând pur și simplu: cu aceștia nu discutăm.

Mai ales când discursul vine din partea unor politicieni care au făcut din negocierea parlamentară o profesie.

Tănasă introduce însă în răspunsul său și o temă pe care mulți preferă să o evite.

Reciprocitatea.

Când reprezentanți ai UDMR vorbesc despre radicalismul naționalismului românesc, este legitim ca cineva să întrebe ce standard aplicăm discursului politic maghiar.

Putem condamna naționalismul românesc, dar accepta fără discuție revendicări construite pe criteriu etnic?

Putem considera periculos discursul despre identitatea națională românească, dar perfect legitim orice discurs despre autonomie teritorială?

Putem cere politicienilor români moderație absolută și considera automat democratică orice revendicare venită din partea reprezentanților minorității maghiare?

Evident că nu.

Standardul democratic trebuie să fie același.

Aici este, după mine, partea cea mai importantă a reacției lui Dan Tănasă.

Nu faptul că răspunde dur.

Ci faptul că refuză premisa potrivit căreia numai una dintre părți poate fi pusă sub lupă.

România are o Constituție.

Aceea trebuie să fie linia.

Nu simpatiile lui Antal Árpád.

Nu simpatiile lui Dan Tănasă.

Nu simpatiile mele.

Constituția.

În interiorul ei există suficient spațiu pentru români, maghiari și pentru toate celelalte minorități naționale.

Există suficient spațiu pentru PSD, PNL, USR, UDMR și AUR.

Și tot în interiorul ei trebuie purtate disputele politice.

Există însă un lucru pe care Constituția nu-l prevede: dreptul unui partid de a stabili că voturile primite de alt partid sunt mai puțin respectabile.

Aici discursul „cordonului sanitar” devine periculos.

Pentru că nu izolezi doar conducerea unui partid.

Transmiți inevitabil ceva și alegătorilor săi.

Le spui că votul lor este primit, numărat și transformat în mandate, dar că există apoi o înțelegere între ceilalți pentru ca opțiunea lor să nu producă efecte politice.

Sigur că partidele au dreptul să refuze orice coaliție.

Aceasta este tot democrație.

Nimeni nu poate obliga UDMR să guverneze cu AUR și nimeni nu poate obliga PSD, PNL sau USR să facă acest lucru.

Dar una este libertatea fiecărui partid de a-și alege partenerii și cu totul alta este transformarea izolării unui competitor într-o doctrină politică.

Prima este negociere parlamentară.

A doua riscă să devină o metodă de excludere.

Iar România ar trebui să fie foarte atentă la asemenea experimente.

Pentru că există o întrebare pe care susținătorii cordonului sanitar evită să și-o pună.

Ce se întâmplă dacă AUR continuă să crească?

La 10% îl izolezi.

La 20% îl izolezi.

La 30% îl izolezi.

Dar la 35%?

La 40%?

Când încetează izolarea unui partid și începe ignorarea unei părți uriașe a societății?

Nu există un răspuns confortabil.

Și tocmai de aceea Tănasă atinge un punct sensibil.

AUR nu a apărut din senin.

Nu l-a inventat George Simion într-un laborator.

A crescut pe terenul pregătit de ceilalți: promisiuni încălcate, administrație slabă, neîncredere în instituții, scandaluri, privilegii, inegalități și sentimentul unei părți a populației că România este condusă de aceleași cercuri indiferent cine câștigă alegerile.

Poți să nu fii de acord cu răspunsurile AUR.

Dar nu poți elimina întrebările care au produs AUR.

Iar dacă răspunsul sistemului la creșterea partidului este doar „cordon sanitar”, rezultatul s-ar putea să fie exact invers celui urmărit.

Fiecare asemenea declarație îi oferă AUR argumentul perfect:

„Vedeți? Nu se tem de noi. Se tem de votul vostru.”

Din acel moment, Antal Árpád nu mai slăbește AUR.

Îl ajută.

Mai există un motiv pentru care reacția lui Dan Tănasă trebuie luată în serios.

Politica românească nu are nevoie de noi arbitri care să împartă certificate de respectabilitate.

Are nevoie de confruntare politică reală.

Crezi că programul economic AUR este prost?

Demontează-l.

Crezi că propunerile sale fiscale sunt imposibile?

Arată cifrele.

Crezi că politica sa externă este greșită?

Explică unde și de ce.

Crezi că oamenii propuși de AUR nu pot conduce ministere?

Prezintă argumentele.

Asta înseamnă politică.

Dar dacă singurul răspuns este „nu discutăm cu ei pentru că sunt extremiști”, nu ai învins adversarul.

Ai fugit de confruntare.

Dan Tănasă răspunde poate incomod și, pentru gustul unora, prea dur.

Dar politica nu este un concurs de politețe.

Iar întrebarea ridicată de el rămâne după ce eliminăm toate adjectivele din dispută:

cine are dreptul să hotărască ce voturi sunt acceptabile într-o democrație?

Răspunsul nu poate fi Antal Árpád.

Nu poate fi Kelemen Hunor.

Nu poate fi George Simion.

Nu poate fi Dan Tănasă.

Și nici redacția vreunui ziar.

Răspunsul este cetățeanul.

El votează.

După aceea începe politica: negocieri, majorități, coaliții, opoziție, guvernare.

Așa funcționează democrația.

Și tocmai de aceea putem ajunge la o concluzie care, pentru unii, va fi incomodă:

în această dispută, Dan Tănasă are dreptate.

Nu pentru că AUR trebuie să guverneze.

Nu pentru că UDMR trebuie să guverneze cu AUR.

Ci pentru că nimeni nu poate cere respect pentru democrație doar atunci când îi place rezultatul ei.

Dacă AUR trebuie învins, să fie învins la vot.

Dacă trebuie combătut, să fie combătut cu argumente.

Dacă propune prostii, să fie expuse.

Dar dacă milioane de români îl votează, acești oameni nu pot fi puși și ei dincolo de un „cordon sanitar”.

Pentru că în clipa aceea cordonul nu mai este construit în jurul unui partid.

Este construit în jurul unor cetățeni.

Și de aici începe o discuție mult mai gravă decât disputa dintre Dan Tănasă și Antal Árpád.

Începe discuția despre cine mai are voie să conteze în democrația românească.