Avram Gal, despre România, stat de frontieră fără voce: cum am ajuns din actor strategic în anticamera deciziilor Europei

Autor: Avram Gal

Diplomația nu este despre prezență, ci despre acces. Nu este despre fotografii, ci despre cine rămâne în sală când ușile se închid și începe conversația reală. Faptul că o reuniune esențială privind Ucraina a avut loc exact în locul unde era prezentă și delegația României, dar fără ca România să fie invitată la masa liderilor care decid direcția, nu este o simplă coincidență de protocol. Este un diagnostic.

În relațiile internaționale nu există politețe gratuită. Există relevanță sau irelevanță. Ești în nucleul decizional pentru că ești considerat indispensabil, sau ești informat ulterior pentru că ești perceput ca executant. România pare să fi alunecat periculos din prima categorie în a doua.

Paradoxul este dureros. Suntem stat de frontieră NATO, vecin direct al războiului, hub logistic, furnizor de sprijin, garant de stabilitate pe flancul estic. Geografia ne oferă relevanță structurală. Și totuși, când se discută arhitectura de securitate a Europei, România nu este automat la masă. Asta înseamnă că problema nu este poziția pe hartă, ci poziția în percepția marilor actori.

Declinul de influență nu s-a produs peste noapte și nu poate fi pus pe seama unui singur episod. El a început în momentul în care diplomația românească a renunțat la inițiativă și s-a mulțumit cu alinierea. În anii în care regiunea noastră era redesenată, România nu a propus formate proprii, nu a construit coaliții regionale solide și nu a investit suficient în capitalul uman diplomatic. Am devenit un stat corect, previzibil și disciplinat — dar nu un stat indispensabil.

Am abandonat reflexul de a media și am adoptat reflexul de a valida. Am trecut de la diplomația activă, care crea punți între actori tensionați, la diplomația reactivă, care așteaptă invitația. Am fost cândva punte de dialog în Orient și canal de comunicare în momente mult mai complicate decât prezentul. Astăzi, suntem un participant punctual, rar inițiator, aproape niciodată arhitect.

Un alt moment al declinului a fost erodarea rețelelor personale de influență. Diplomația reală se construiește prin relații consolidate în timp, prin prezență constantă în capitalele-cheie, prin negociatori cu greutate și continuitate. Când rotația devine regulă, iar experiența strategică este înlocuită de gestiunea de imagine, influența se subțiază. În loc să investim în profiluri capabile să formuleze soluții regionale, am acceptat postura de comunicatori ai consensului altora.

România a devenit utilă, dar nu decisivă. Și în geopolitică, diferența dintre util și decisiv este diferența dintre a fi consultat și a fi invitat. Un stat util contribuie logistic. Un stat decisiv contribuie conceptual. Astăzi, contribuim la implementare, nu la definirea direcției.

Mai există un adevăr incomod: în timp ce alte state din regiune și-au construit platforme de vizibilitate strategică – formate regionale, inițiative proprii, summit-uri recurente – România a mizat pe faptul că poziția sa pro-occidentală va fi suficientă pentru a-i asigura centralitatea. Loialitatea este apreciată. Dar nu înlocuiește leadershipul.

Când liderii europeni discută despre viitorul Ucrainei, ei discută implicit despre viitorul securității României. Dacă nu suntem acolo unde se trasează liniile, înseamnă că vom opera ulterior în interiorul unor linii desenate de alții. Iar acesta este un risc strategic major pentru un stat aflat pe flancul estic al NATO.

Nu este vorba despre orgoliu. Este vorba despre capacitatea de a influența cadrul în care ne vom mișca pentru următorii zece sau douăzeci de ani. România are resurse, are legitimitate regională și are o poziție geografică imposibil de ignorat. Ceea ce îi lipsește, în acest moment, este ambiția diplomatică de a transforma aceste atuuri în putere reală de negociere.

Dacă nu îți revendici locul la masă, cineva îl va ocupa. Iar dacă nu formulezi agenda, vei executa agenda altora. În diplomație, absența nu este neutră. Este o pierdere de influență.

România trebuie să decidă dacă vrea să fie un stat care validează deciziile sau unul care le modelează. Diferența dintre cele două nu ține de dimensiune sau de PIB. Ține de voință strategică, de continuitate și de curajul de a iniția.

Astăzi, imaginea este limpede: suntem prezenți în oraș, dar absenți din cameră. Iar asta spune mai mult decât orice comunicat oficial.

P.S. În relațiile internaționale, regula este simplă și nemiloasă: dacă nu ești la masă, ești în meniu. România încă are timp să își revendice rolul. Dar timpul, spre deosebire de invitații, nu vine de două ori.