Similitudini între viața judiciară interbelică și cea contemporană: criza și denigrarea justiției, degradarea statutului constituțional al judecătorilor, blocajul la ÎCCJ și conflictul public cu Guvernul, precum și ignorarea sau încălcarea Constituției și a deciziilor CCR sub „flamura” MCV-UE (2007–2023)

Postat de pe 21 septembrie 2026

– Cuprins –

I. Puterea politică și mondială vs. puterea judecătorească în anii 1930-1940

II. Puterea politică și puterea executivă vs. puterea judecătorească în anii 2010-2026

A. Criza istorică profundă a înfăptuirii justiției într-un timp rezonabil: justiție în norme vs. injustiție în „panteonul dreptății”

1. Durata procesului judiciar în sistemul dublului grad de jurisdicție (judecata în primă instanță și în recurs): celeritatea – obiectiv structural al înfăptuirii justiției penale și civile înainte de 1992 (Legea nr. 92/1992)
2. Starea procesului judiciar sub NCPC – 2013

B. Criza justiției[1] ca proceduri și ca serviciu public

I.La nivel european: criză de celeritate și de eficacitate
II. Accente interbelice din „Pandectele Române”

1. „Poate deveni justiția echitabilă, rapidă și eficace?” („Pandectele Române”, 1936, de magistratul Tiberiu R. Constantin)
2. Deblocarea Secției a III-a a ÎCCJ („Pandectele săptămânale”, nr. 27-28/1933, de Eugen Petit, consilier la ICCJ)
3. Soluții stranii în viața judiciară interbelică („Pandectele Române”, 1936, de Eugen Petit)

III. Starea conflictuală actuală: puterea executivă și cea legislativă în asalt contra înfăptuirii justiției și a statutului judecătorilor

1. Anii 2025-2026 de conflict deschis și violent cu instanțele judecătorești
2. Independența financiară a puterii judecătorești: conflictul asupra pensiilor de serviciu (2010-2024), exacerbat de Guvern în 2025-2026
3. Procesul judiciar și media: tensiuni și partizanat[2]

IV. Unele concluzii

***

I. Puterea politică și mondială vs. puterea judecătorească în anii 1930-1940[3]

Legea din 4.04.1931, declarată neconstituțională de Secțiile Unite ale ÎCCJ prin decizia din 26.05.1932, care a redus vârsta de pensionare a judecătorilor ÎCCJ de la 70 la 68 de ani, a fost adoptată la ordinul MS Regele Carol al-II-lea).

1. La data trecerii în retragere a unui colonel din Armată, conform legii, s-a propus avansarea acestuia la gradul de general cu o stea, grad care se acorda, în perioada 1930-1940, de Rege. Acesta a refuzat însă propunerea Ministrului Apărării.

Decretul individual a fost atacat în contencios administrativ la Curtea de Apel București, care l-a confirmat, dar ÎCCJ – Secția CAF – a admis recursul și l-a obligat pe Rege să emită decretul de avansare. Soluția a creat „rumoare” la Palat și, astfel, Guvernul a inițiat proiectul de lege, adoptat de Parlament la 04.04.1931, prin care, pentru „motive economice bugetare” (atenție la anul 2026), a redus limita de vârstă pentru membrii Curții de Casație de la 70 de ani, astfel cum fusese stabilită prin Legea din 04.03.1928, la 68 de ani.

Consecința imediată a fost că șase membri ai ÎCCJ, între care și un președinte, au fost puși în retragere, inclusiv cei din completul Secției de contencios administrativ care pronunțase decizia obligându-l pe Rege să emită decretul de avansare în gradul de general în retragere.

2. ÎCCJ, în Secții Unite, prin decizia din 26.05.1932, a declarat neconstituțională această lege, pentru motivul că a încălcat inamovibilitatea judecătorilor, principiu constituțional recunoscut de art. 104 din Constituția din 1923, conform căruia aceștia „au dreptul de a funcționa până la împlinirea vârstei fixate de legea cea mai favorabilă judecătorilor, în vigoare în timpul funcționării sale”.

II. Puterea politică și puterea executivă vs. puterea judecătorească în anii 2010-2026

Agresiunea puterii politice executive, în ultimii 15 ani, și a puterii legislative asupra statutului judecătorilor, ignorarea/încălcarea Constituției și a deciziilor CCR, acreditarea sistematică a neîncrederii în justiție, ca act de judecată și ca serviciu public, tentativele repetate de supunere/influențare a înfăptuirii justiției au căpătat forme agravate în anii 2025-2026.

A.Criza istorică profundă a înfăptuirii justiției într-un timp rezonabil: justiție în norme vs. injustiție în „panteonul dreptății”.

1. Durata procesului judiciar în sistemul dublului grad de jurisdicție (judecata în primă instanță și în recurs): celeritatea – obiectiv structural al înfăptuirii justiției penale și civile înainte de 1992 (Legea nr. 92/1992).

1.1. Operativitatea/celeritatea prevăzută în procedurile judiciare și în legile speciale se transpunea efectiv în fiecare dosar penal, civil sau de contencios administrativ, supravegheată energic printr-un management strict al conducerii instanței, conjugat cu cel al completului responsabil, nu doar statistic, ci și calitativ, inclusiv în administrarea expertizelor complexe.

1.2. Evidența analitică și concretă, în statistica judiciară curentă (zilnică, săptămânală, lunară, trimestrială, semestrială și anuală), a dosarelor, pe termene și liste de ședință, era însoțită de analiza comună a amânării judecării dosarelor care depășiseră trei sau șase luni ori un an de la înregistrare, de fixarea unor termene de cel mult două săptămâni, de redactarea hotărârilor în termenul legal de 15 zile și de amânarea pronunțării pentru șapte zile, cu o singură prelungire aprobată de președintele instanței. De regulă, dosarele mai vechi de unu-doi ani erau purtătoare de tergiversare și, pentru asumare, se fișau, fixându-se cadrul concret de măsuri administrative și procesuale pentru soluționarea grabnică.

1.3. Mecanismul administrării probelor complexe – expertize de specialitate în incendii, explozii sau alte evenimente produse în marile șantiere ori în combinate – presupunea cooperarea colegială dintre conducerea instanței/secției și completul de judecată, precum și maximum de diligențe la Laboratorul Central de Criminalistică al Ministerului Justiției, la alte instituții de specialitate ori facultăți.

De regulă, ajungeau la „vârsta” de unu-doi ani cauzele civile în care se administra expertiza în stabilirea filiației, cele cu elemente de extraneitate sau cele cu un grad mare de complexitate de fapt și juridică.

Pe de altă parte, cauzele din procedurile speciale, ordonanțele președințiale, sechestrele ori reținerile provizorii de nave maritime și altele asemenea se judecau în termene scurte, stabilite pe zile, urmate de executarea silită, cu aceeași promptitudine, prin biroul executorilor judecătorești, care funcționa la fiecare judecătorie.

2. Starea procesului judiciar sub NCPC – 2013

2.1. „Tărăgănarea”, condusă „independent”, fără nicio responsabilitate nemijlocită a conducerii instanței/secției, a devenit regula, cauzele „vârstnice”, mai vechi de unu-doi ani sau de trei-cinci ani, inclusiv în căile de atac, fiind preponderente.

2.2. În cvasitotalitatea cauzelor civile, comerciale, de contencios administrativ și fiscal, mai ales în procedurile speciale, dispozițiile procedurale privind celeritatea sunt iluzorii sau ridicole.

Exemple-cadru în cauzele obișnuite:

a) „Art. 241 C. proc. civ.:

«(1) Pentru cercetarea procesului, judecătorul fixează termene scurte, chiar de la o zi la alta. Dispozițiile art. 229 sunt aplicabile.

(2) Dacă există motive temeinice, se pot acorda și termene mai îndelungate decât cele prevăzute la alin. (1).»”

Mai ridicol nu se putea, în raport cu starea reală de la toate instanțele – fond, apel și recurs.

Ce poate desemna „regula” de la alin. (1), a „termenelor scurte”, și, raportat la ea, ce pot însemna, pentru „motive temeinice”, „termene mai îndelungate”?

2.3. „Fixarea primului termen de judecată”, conform art. 201 alin. (1)-(6) C. proc. civ., prevede că:

„(1) Judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât, punându-i-se în vedere că are obligaţia de a depune întâmpinare, sub sancţiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 165 

(2) Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care poate depune răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei. 21/12/2018 – alineatul a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

(3) În termen de 3 zile de la data depunerii întâmpinării, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor. 21/12/2018 – alineatul a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

(4) În cazul în care pârâtul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut la alin. (1), la data expirării termenului respectiv, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor. 21/12/2018 – alineatul a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

(5) În procesele urgente, termenele prevăzute la alin. (1) – (4) pot fi reduse de judecător în funcţie de circumstanţele cauzei.

(6) În cazul în care pârâtul domiciliază în străinătate, judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, rezonabil, în raport cu împrejurările cauzei. Citarea se va face cu respectarea dispozițiilor art. 156”.

Observăm însă că, în practică, de regulă, procedura regularizării, reglementată de art. 200, constituie prima etapă de tergiversare, timp de trei-nouă luni și chiar mai mult. Deși, conform art. 12¹ din LPA, aceasta este exceptată în procedurile speciale din Cartea a IV-a a C. proc. civ., în numeroase cauze – ordonanța de plată, ordonanța președințială, contestația la executare și altele asemenea – este aplicată.

2.4. Dispozițiile procedurale cu termeni și expresii confuze ori inaplicabile:

Expresii cu două sau mai multe înțelesuri: „de îndată”, „nu mai multe de…”, „cu cel mult…”, „termene scurte” [art. 244, 717 alin. (3) și altele asemenea].

– „Proceduri urgente”, „cazuri de urgență” [art. 950 alin. (2), art. 961 alin. (1)-(2)], „procese urgente” [art. 999 alin. (1)], „în caz de urgență deosebită” [art. 992 alin. (3)], „de urgență și cu precădere” [art. 999 alin. (3), art. 1000 alin. (3), art. 1014 alin. (1)], „pricini urgente” [art. 1019] și altele asemenea.

Deși, conform art. 1023 („Durata pricinii”)[4] C.pr.civ., „ordonanța de plată va fi emisă în termen de cel mult 45 de zile de la introducerea cererii”, termen imperativ, de regulă, primul termen se fixează între două și șase luni de la data introducerii cererii, iar cererile de preschimbare se resping de plano, fără justificare. Două exemple edificatoare sunt dosarele nr. 20609/212/11.06.2026 și nr. 20602/212/11.06.2026, ambele având ca obiect ordonanța de plată, în care primul termen s-a fixat la 09.12.2026, după șase luni, iar cererile de preschimbare au fost respinse – Judecătoria Constanța. 

B. Criza justiției[5] ca proceduri și ca serviciu public

I. La nivel european: criză de celeritate și de eficacitate

1. La nivel european s-au constituit organisme specializate, precum CEPEJ – Comisia pentru eficacitatea justiției de pe lângă Consiliul Europei, Consiliul Consultativ al Judecătorilor, iar CEDO și-a încărcat volumul cu cele mai multe decizii și hotărâri privind garantarea dreptului la un proces echitabil, într-un timp rezonabil și la un tribunal independent și imparțial.

2. Pe de altă parte, Uniunea Europeană și-a construit și multiplicat mecanisme instituționale, conform TUE și TFUE sau chiar extratratate, de regulă prin decizii ale CJUE, precum MCV – avize, rapoarte, recomandări și altele asemenea –, pentru a susține procesele de ameliorare a funcționării și înfăptuirii justiției în statele membre.

3. Din păcate, aceste demersuri nu au produs ameliorări sau revirimente în calitatea, celeritatea și eficacitatea înfăptuirii justiției în Europa și, ca efect direct, în statele membre ale Consiliului Europei și ale UE, chiar dacă, în ultimii ani, s-au adus serioase modernizări în infrastructura instanțelor judecătorești și a parchetelor, aflate în prezent sub influența majoră a digitalizării.

4. Dimpotrivă, la CEDO s-a „dramatizat” dreptul la un proces într-un timp rezonabil, durata soluționării cauzelor fiind între 10 și 20 de ani.

II. Accente interbelice din „Pandectele Române”

1. Criza justiției nu este de conjunctură. În primul pătrar al secolului XXI, perioada interbelică ne oferă o stare aproape similară a înfăptuirii justiției.

„În toate țările civilizate se formulează aceleași incriminări: judecata merge prea încet, media franceză denumind justiția «bătrâna șchioapă»” (Eugen Petit – consilier ÎCCJ, „Criza justiției”, „Pandectele săptămânale”, 1936, p. 561-563).

Edificator este și titlul articolului publicat în „Pandectele săptămânale” din 1936 de magistratul Tiberiu R. Constant: „Poate deveni justiția echitabilă, rapidă și eficace?”, care exprimă comandamentele actuale, esențiale, ale așa-ziselor „reforme” ale justiției europene din anul 2026.

Câteva pasaje din articol atestă aceste concluzii și ilustrează realismul observațiilor din „interior”, din „Casa justiției”, făcute cu o viziune de mare interes și actualitate de un judecător și găzduite de „Pandectele săptămânale” în 1936.

„Poate deveni justiția echitabilă, rapidă și eficace?”

„1. Justiția – astăzi, mai mult încă decât în trecut – a rămas în urma vremii, în urma curentelor de idei, în urma progreselor tehnice.

Există criză de drept și de dreptate, cum există, cu adevărat, criză economică, financiară, de credit, morală, socială, politică, culturală etc.

Odată cu secolul XX, omenirea a intrat în epoca marilor prefaceri, pe care războiul le-a accelerat, le-a adâncit și le-a făcut mai sensibile.

Ea intră în era cea nouă complet dezorientată. Planuri cu și fără termene, dirijări mai mult sau mai puțin subiective și fantastice, experiențe sociale și politice, toate par destinate să probeze zădărnicia efortului omenesc de a crea viață în domeniul social, ca și în acela pur biologic.

Și totuși, efortul omenesc poate fi eficace, dar numai când se folosește de știință și când se mărginește să utilizeze posibilitățile de realizare, fără ambiții deșarte și păgubitoare pentru societate, de a rupe brusc orice legătură cu trecutul.

Dar omul modern este grăbit. Vrea să lichideze un trecut care îl copleșește prin greșelile făptuite și un prezent care îl exasperează prin dezechilibrul condițiilor de viață și prin lipsa de încredere și de securitate, la care au contribuit neprevederea sa și aplauzele date unor măsuri ieșite din curentele zise democratice.

Principii de bază ale vechiului așezământ juridic, ca echitatea, răspunderea personală și buna-credință, au intrat în concurență cu forța și necesitatea, interesele majorității electorale, riscul profesional și abilitatea profesională etc., fie că ele îmbracă sau nu denumirea mistică de guvernământ numită ordine, decretează anihilarea dreptului și mecanizarea socială.

Justiția suferă astăzi o criză. Legea se află în conflict latent cu noile curente de opinii și cu noile condiții de viață. Se cere o readaptare. În toate țările civilizate, legile se revizuiesc, dar trebuie să se țină seama că, la necesitate, se adaugă imitația, moda și nevroza prefacerii în toate: nume vechi de țări, orașe, străzi, de lucruri etc. sunt înlocuite unele prin altele.

În vechile coduri se află principii care și-au probat vitalitatea printr-o lungă experiență, având poate nevoie de o formulă mai cuprinzătoare și totuși mai precisă.

Dar acolo unde inovația se impune radical și urgent sunt codurile de procedură. Experiența ne dovedește că ele conțin unele dispoziții care par destinate să zădărnicească opera justiției. Astăzi, sunt definitiv condamnate. Ele ignorează principiile fundamentale ale unei bune proceduri: egalitatea de tratament pentru părți, rapiditatea, reducerea formalismului și a spețelor la minimum, sancțiuni drastice contra șicanelor și relei credințe, eficacitatea hotărârilor”.

2. Deblocarea Secției a III-a a ÎCCJ[6] – extras

„Pentru pensionarii care aşteaptă cu înfrigurare stabilirea definitivă a sumei ce urmează a primi lunar sau funcţionarii jigniţi în cariera lor prin vreun act administrativ de autoritate şi, în sfârşit, pentru orice parte litigantă în afacerile comerciale sau celelalte date în competenţa Secţiei a III‑a de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, problema deblocării acesteia prezintă o importanţă cu atât mai deosebită cu cât se pare ca am fi încă departe de a fi găsit cea mai potrivită realizare. Toate silinţele ce‑şi dau în această privinţă, printr‑un lăudabil comun acord. Ministerul de Justiţie, Înalta magistratură şi Baroul nu au dat până acum vreun rezultat mai simţitor.

Găsindu‑se cineva parte litigantă, în una dintre situaţiile de mai sus, dacă izbuteşte să obţină un termen, face cheltuieli de deplasare, angajează avocat, cu speranţa că procesul său va fi judecat. Dar la termen, afacerea se amână din lipsă de timp.

Alte intervenţii, osteneală, cheltuieli, dar pentru ca măcar de această dată părţile să aibă siguranţa că le va veni rândul, convin, de comun acord, la un termen cât mai îndepărtat, numai spre a putea obţine un număr cât mai avantajos pe lista de zi. Dar după şase luni de aşteptare, alte afaceri de natură mai urgentă sau vreo continuare le taie drumul.

Şi pleacă iarăşi bietul justiţiabil la dansul acasă, cu inima plină de deznădejde şi ochii în lacrimi, pierzând încrederea în justiţia oamenilor, blestemându‑şi soarta şi chiar pe judecători. El nu crede, că durerea lui găseşte adânc ecou în sufletul acestora din urmă, care nu toată buna lor voinţă nu‑i pot veni în ajutor.

Unde este încă vina?

În starea de tulburare prin care trecem astăzi, singurul organism al Statului care se bucură de deplina încredere a tuturora este Justiţia. Toată lumea îşi pune în ea ultima nădejde şi astfel s‑a ajuns ca litigiile de orice natură, fie numai între particulari, fie acele în care intervine şi Statul, să fie aduse prin legi înaintea Curţii de Casaţie. Simpli cetăţeni, ca şi reprezentanţii autorităţilor au cu toţi aceeaşi dorinţă.

Cum dreptul public, dat în competenţa Secţiei a III‑a, câştigă din ce în ce mai mult teren, această împrejurare explică aglomeraţia neobişnuită de afaceri, care nu permite soluţionarea lor în termenul cuvenit.

S‑au înfiinţat la Secţia a III‑a două complete de judecată, câte unul înainte şi după‑amiază. Nu a fost însă suficient, căci dimineaţa timpul era rea redus.

Acum însă, prin îngrijirea celora cu tragere de inimă, amenajându‑se o nouă sală de şedinţe, ambele complete (adevărate secţiuni) vor putea funcţiona după amiază, dispunând fiecare de cate 7 ore pentru şedinţe şi deliberări.

Dar convingerea noastră este că nici în măsura aceasta nu se va găsi remediul radical, astfel că va urma să fie completată cu altele.

Totuşi credem că, pentru o perioadă de timp limitat şi numai pană ce va trece blocarea actuală, s‑ar putea recurge prin lege la completul de cinci. Cu numărul actual de consilieri în funcţiune, având la dispoziţie două săli de şedinţe, vor putea judeca în acelaşi timp două complete dimineaţa şi două după‑amiază. Se vor da astfel cel puţin patru zeci de decizii zilnice.

Dar atât nu ajunge. Pentru scurtarea dezbaterilor, trebuie suprimată orice vorbărie inutilă, Curtea urmând să aplice în toate litigiile dispoziţiile legale care îi permit limitarea timpului pledoariilor.

Apoi, pentru a vorbi la Casaţie, nu trebuie admişi decât avocaţii formaţi printr‑o experienţă mai îndelungată. Aceştia nu vor pierde timpul discutând chestiunile tranşate printr‑o jurisprudenţă constantă.

Unii, străini cu totul de mecanismul aparatului nostru judecătoresc, au găsit de cuviinţă să protesteze acum câteva luni, când, cu prilejul modificării legii organice, s‑a mărit cu unul sau doi consilieri numărul membrilor de la Curtea de Casaţie. Fără realizarea acestei înţelepte măsuri, cerute de instanţa însăşi, arhiva Secţiei a III‑a devenea un adevărat cimitir de litigii, în care cea mai mare parte dintre dosare, acoperite de straturi groase de praf, şi‑ar fi găsit ultimul lor adăpost.

Căci nu trebuie să pierdem din vedere că distribuirea prea înceată a justiţiei constituie cea mai gravă injustiţie socială.”

3. Soluții stranii în viața judiciară interbelică

„Reaua-credință” și „grava neglijență” profesională – concepte constituționale tradiționale

Deseori, suntem surprinși de unele dintre soluțiile instanțelor judecătorești și ale parchetelor care sugerează fie superficialitatea și dezinteresul profesional, fie o pregătire juridică de specialitate precară, dar, mai grav, chiar „reaua-credință” sau „grava neglijență”, prevăzute de art. 52 alin. (3) din Constituția României.

3.1. Întâlnim, din păcate, unii „practicieni în robă” care clamează arogant: „Părerea mea”, „opinia mea și a colegilor de birou”, „astfel înțeleg și interpretez eu legea” și altele asemenea, deși există, în acea chestiune de drept, decizii ale CCR, un RIL/HP ori o jurisprudență constantă, contrară, a ÎCCJ și a curților de apel. de acest „tip” afișează o aroganță nelegitimă, inadmisibilă în misiunea încredințată, conform art. 124 și 126 din Constituție, dovedind, în mod clar, rea-credință în exercitarea funcției.

3.2. „Judecătorul nu trebuie să-și satisfacă, astfel, capriciile în exercițiul misiunii sale, legitimată de inamovibilitatea dobândită subiectiv.”[7].

În cealaltă categorie, „grava neglijență”, se înfățișează acei judecători superficiali sau ignoranți, preocupați de soluționarea și arhivarea unui „dosar”, nu de judecarea unor ființe umane, cu respectarea și garantarea drepturilor fundamentale, ilustrând, evident, lipsa de vocație în îndeplinirea misiunii de judecător sau o vocație limitată/alterată, total inadecvată acestei funcții.

Lectura multor hotărâri judecătorești atrage atenția asupra unor astfel de „podoabe” judiciare și relevă ușurința sau dezinteresul pentru actul de înfăptuire deplină a justiției, ca operă practică de dreptate judiciară. Pagini întregi sunt încărcate cu copii din alte hotărâri judecătorești, din unele manuale sau articole/studii, fără nicio propoziție analitică proprie, de creație judiciară, motivată pentru soluția adoptată.

3.3. Interesantă și pertinentă este opinia reputatului consilier de casație Eugen Petit, în articolul „Soluții stranii – 1936” (text atașat): „Dacă, în ceea ce privește pe un judecător care dă legii interpretarea curentă, reaua-credință urmează a fi dovedită de către cei care o susțin, când va veni unul ce dă «soluții personale», reaua-credință va fi prezumată, urmând ca el să facă dovada contrară.”[8]

Iată, deci, că „reaua-credință” și „grava neglijență” profesională în înfăptuirea actului de justiție, a dreptății, nu sunt o noutate a democrației noastre originale, postrevoluționare, introduse în art. 52 alin. (3) din Constituție, ci au existat și în statutul interbelic al judecătorilor, făcând obiectul unor dezbateri profesionale și doctrinare. Cugetările pertinente, și astăzi de mare actualitate, din articolul „Soluții stranii”, publicat în „Pandectele Române” în 1936, cu peste 90 de ani în urmă, pot constitui repere morale și profesionale în viața judiciară, al cărei actor central este judecătorul, în jurul căruia gravitează ceilalți participanți la procesul judiciar.

„Justiția română interbelică – 1936

«Soluții stranii», de Eugen Petit, consilier la Curtea de Casație.

Judecatorii interpeteaza legea. Ei au chiar datoria de a o face, sub amenințarea dispozițiilor art. 152 din Codul penal.

Doctrinar vorbind, această putere de interpretare a judecătorilor nu are nicio limită, afară doar de cazul când ei ar trece din domeniul propriei lor conștiințe în acela al relei-credințe.

De fapt însă, sunt cazuri în care, fără a fi de rea-credință, judecătorul poate păcătui grav din cauza unei incapacități vădite sau a unei extravaganțe de interpretare.

Explicație. Când, într-o problemă de drept, doctrina și jurisprudența sunt fixate într-un anumit sens, faptul că judecătorul îi dă soluția contrară nu poate fi apreciat decât în două moduri:

Ori el ignoră cu desăvârșire interpretarea unanimă și, în acest caz, este un ignorant, dacă e vorba de o problemă curentă, elementară; ori, cunoscând-o, înțelege să dea o soluție proprie, care să atragă atenția asupra lui. În majoritatea acestor din urmă împrejurări, părerea astfel exprimată va fi mai mult decât neobișnuită, extravagantă.

Codul nostru penal nu se ocupă decât de cazurile de rea-credință, dar aceste două din urmă vor fi de competența instanțelor disciplinare. Pentru împricinați sunt tot atât de periculoși judecătorii ignoranți ca și aceia care țin cu orice preț să dea soluții originale, în sensul peiorativ al acestui cuvânt.

Astfel de «fenomene» îi fac pe justițiabili să-și piardă încrederea în Justiție, căci nu mai știu la ce să se aștepte din partea judecătorilor, atunci când fiecare dintre ei ar avea un mod aparte de a vedea lucrurile și de a interpreta legea.

Și apoi, dacă eventual s-ar putea îngădui unei instanțe de fond să reziste deciziilor Curții de Casație, cu speranța de a-i schimba jurisprudența constantă, această rezistență este, la rigoare, îngăduită numai atunci când se sprijină pe o doctrină serioasă și ar fi vorba de o chestiune controversată.

Nu oricui îi este permis un asemenea gest de curaj. Judecătorul nu trebuie să uite că el nu are dreptul să-și manifeste astfel capriciile sub pretextul suveranității lui în judecată. Această suveranitate are și ea cântecul ei, din care nu trebuie să lipsească leitmotivul: «Quod licet Jovis…».

Natural că astfel de rezistență la deciziile celor mai înalți magistrați e bine să fie lăsată, atunci când este locul, pe seama instanțelor de fond superioare. Și atunci când o va face un modest judecător, el trebuie să aibă motive binecuvântate, putând justifica atitudinea lui în mod cât mai serios. În cel mai bun caz, altminteri, reușește prin a se face ridicol. Răspunsul lui, că: «Astfel înțeleg eu legea!» echivalează cu : «Așa vreau, așa fac», și va fi bun cel mult pentru a-l duce înaintea instanțelor disciplinare.

Acolo, dacă, în ceea ce privește pe un judecător care dă legii interpretarea curentă, reaua-credință urmează a fi dovedită de către acei care o susțin, când va veni unul ce dă soluții personale, reaua-credință va fi prezumată, urmând ca el să facă dovada contrară.

Dar extravaganți nu sunt numai cei ce țin cu orice preț să se deosebească de ceilalți colegi ai lor, ci și aceia care, în toată buna lor credință și păstrând modestia cuvenită unui bun judecător, printr-o deformație a facultăților lor intelectuale, înțeleg lucrurile într-un mod cu totul aparte. Ei dau soluții, până la un punct acceptabile în drept, dar la care nimeni nu s-a gândit și de aceea surprind pe toată lumea. Știm cu toții ce greutăți se întâmplă în deliberări din partea unor asemenea colegi și cât de rău fac pentru prestigiul justiției astfel de păreri stranii, când ele triumfă. Aceasta se întâmplă uneori, anume atunci când cei ce le susțin, fiind înzestrați cu inteligență, deși spiritul lor juridic suferă de o anumită deformație și mai având o deosebită perseverență care, uneori, lipsește la colegii lor, ultimii sfârșesc prin a se lăsa învinși.

Este bine,  deci, că judecătorii ce din convingere doresc să provoace un reviriment de jurisprudență să înceapă prin a publica părerile lor în revistele de drept, spre a le răspândi, astfel, în lumea juridică. Dacă aceste păreri sunt serioase, ele vor fi luate curând în discuție de unii și de alții, dând naștere la controverse care pot sfârși prin a crea un curent în favoarea tezei susținute. Numai atunci judecătorul o va putea adopta în hotărârile sale, fără putință de a i se face vreo imputare.

Nu trebuie să uităm o clipă că Justiția reprezintă, în ochii noștri, regulile de drept astfel cum le înțelege în general toată lumea, văzute prin prisma moralei curente; că judecătorii urmează, deci, să le înregistreze, sintetizând aceste reguli și aplicându-le la cazurile supuse judecății lor; că, văzându-le într-un aspect prea personal, le falsifică, iar rezultatul aplicării lor va surprinde atât pe înpricinati, cât și pe toți ceilalți justitiabili.

Ori, un astfel de rezultat nu poate fi dorit de nimeni, căci nu acesta este scopul judecății. Părerile mijlocii, adoptate, în unanimitate, iată ce va fi totdeauna în afara oricărei discuții. Să lăsăm revirimentele mari de idei pentru instanțele superioare, căci tocmai aceasta menire, sau în orice caz să încercăm, atunci când suntem convinși de ele, a le face să pătrundă în jurisprudență, apucând mai întâi pe calea doctrinei. Va fi astfel mai mic pericolul pentru justițiabili și, în același timp, mai puțin riscant pentru magistrați.

Căci, cu orice preț, trebuie să evităm motivele de suspiciune, la care dau năstere totdeauna soluțiile stranii.»”

III. Starea conflictuală actuală: puterea executivă și cea legislativă în asalt contra înfăptuirii justiției și a statutului judecătorilor

1. Anii 2025-2026 de conflict deschis și violent cu instanțele judecătorești

Anul 2025-2026 a fost marcat de o tentativă guvernamentală de a relansa discuția privind reforma legilor justiției printr-un grup de lucru instituit de fostul ministru Bolojan, cunoscut informal drept „comitetul Bolojan”. Tentativa a fost contestată de instanța supremă și de CSM, pe motivul nelegalității constituirii sale și al excluderii Înaltei Curți și a Parchetului General din procesul de consultare. Acest conflict a culminat cu Hotărârea nr. 1348 din 9.06.2026 a Secției pentru judecători a CSM, care a calificat drept încercare de subordonare politică a puterii judecătorești inițiativele respective de așa-zisă reformă.

2. Independența financiară a puterii judecătorești: conflictul asupra pensiilor de serviciu (2010-2024), exacerbat de Guvern în 2025-2026

Guvernul și-a asumat răspunderea în Parlament pentru un proiect care plafonează pensia de serviciu la maximum 70% din ultimul salariu net și ridică treptat vârsta de pensionare a magistraților până la 65 de ani, condiționat de o vechime totală de 35 de ani.

Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat CCR cu excepția de neconstituționalitate, susținând că legea discriminează magistrații față de alte categorii de beneficiari ai pensiilor de serviciu, încalcă independența justiției și standardele CJUE/CEDO în materie. Un episod aparte l-a constituit scrisoarea prin care premierul a atras atenția CCR asupra riscului pierderii a 231 de milioane de euro din fonduri europene în cazul unei soluții de neconstituționalitate, demers pe care președinta ÎCCJ l-a calificat drept o ingerință incompatibilă cu principiul separației puterilor, prin introducerea unor considerente de oportunitate financiară externă în actul de justiție constituțională.

Semnificația acestui episod pentru starea justiției depășește miza pur financiară: el relevă o coliziune directă între trei paliere de putere constituțională – executivul, interesat de respectarea jaloanelor PNRR; instanța supremă, care invocă independența justiției, inclusiv sub componenta sa financiară, ca garanție a statutului judecătorului; și Curtea Constituțională, ale cărei decizii sunt, prin definiție, obligatorii, dar a cărei legitimitate a fost, în acest caz, contestată public chiar de președinta ÎCCJ. Independent de soluția de fond, faptul însuși al conflictului deschis între ÎCCJ și CCR, purtat în spațiul public, constituie un indicator de tensiune instituțională atipică pentru un stat de drept democratic și atrage atenția asupra reflexului politic al CCR.

3.Procesul judiciar și media-tensiuni și partizanat[9]

„Justiția și presa reprezintă doi piloni esențiali ai unei societăți democratice. Dacă justiția are rolul de a înfăptui actul jurisdicțional și de a asigura respectarea ordinii de drept, reprezentând una dintre cele trei puteri ale statului, activitatea jurnalistică, în schimb, cunoscută și sub denumirea populară de presă, îndeplinește funcția de informare a cetățenilor și de exercitare a controlului public asupra instituțiilor statului. În practică însă, interacțiunea dintre cele două domenii generează și forme de tensiuni semnificative, survenite în urma presiunii exercitate de opinia publică și a puterii politice. Apariția unor subiecte judiciare cu un puternic impact social transformă de cele mai multe ori sala de judecată într-un subiect de interes public major, iar mass-media devine principalul intermediar între solemnitatea instanței și vâltoarea societății.

Principala sursă de tensiune între cele două apare atunci când presiunea mediatică începe să interfereze cu independența și imparțialitatea procesului judiciar. Aceste două valori reprezintă, fără echivoc, fundamentele echitabilității actului de justiție.

Existența unor dezbateri publice intense, care uneori pot naște presiune sau chiar polarizarea opiniei publice, poate genera percepția că soluția instanței trebuie să corespundă așteptărilor societății și nu exclusiv exigențelor legii. Există astfel posibilitatea ca, în măsura în care subiectul este mai mult sau mai puțin impactant din punct de vedere public, magistratul să resimtă presiunea socială de a adopta o anumită conduită, diferită poate de cea deontologică sau procedurală. În același timp, presiunea publică poate afecta și părțile implicate în proces, împingându-le pe acestea să recurgă la comunicate de presă impulsive sau conflicte mediatice de amploare.

Totodată, prezentarea selectivă, incorectă sau incompletă a informațiilor poate afecta prezumția de nevinovăție, consacrată atât la nivel constituțional, cât și în instrumentele europene de protecție a drepturilor omului. Riscul apariției unui „tribunal al opiniei publice” reprezintă una dintre cele mai importante provocări ale justiției contemporane, iar spre deosebire de instanțele de judecată, acest tribunal informal nu cunoaște încă regulile procedurale, căile legale de atac sau standardele probatorii.”

4. Asediul asupra autorității judecătorești[10]

De la tăcerea instanțelor din august 2025 la doi ani de asediu bugetar, legislativ și retoric asupra puterii judecătorești.

Acest text viguros susține că, din vara anului 2025, puterea judecătorească din România este supusă unui asediu instituțional pe patru planuri: pensii, salarii, resurse umane și discurs politic public. Autorul

arată că înghețarea repetată a drepturilor salariale, blocarea concursurilor de recrutare, deficitul sever de personal și valul de pensionări împing sistemul judiciar spre blocaj și risc de colaps. Textul mai afirmă că așa-zisele reforme privind pensiile și salarizarea magistraților afectează garanțiile constituționale ale independenței justiției și intră în tensiune cu standardele europene dezvoltate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În același timp, autorul califică retorica publică ostilă la adresa judecătorilor drept o formă de delegitimare sistematică a puterii judecătorești, ale cărei consecințe finale sunt suportate de justițiabil.

Din vara anului 2025, împotriva corpului celor circa 4.500 de judecători în activitate și 2.300 de procurori ai acestei țări se desfășoară un asediu instituțional purtat simultan pe patru fronturi: al pensiilor, al salariilor, al resurselor umane și al limbajului politic public. Adunările generale ale judecătorilor, întrunite la 9 iunie 2026 în cele 239 de instanțe, au calificat fenomenul, cu votul a 98,6% dintre cei prezenți, drept „încercare de subordonare a puterii judecătorești de către puterea politică”, iar CSM l-a descris ca „un atac fără precedent” după 1989. Asociația Europeană a Judecătorilor vorbise, încă din octombrie 2025, despre o „campanie extrem de agresivă și fără precedent” împotriva magistraților români. Constituția are, la art. 30 alin. (7), un termen mai vechi și mai exact pentru materia primă a acestei campanii: ură de clasă.

„Rămâne frontul limbajului, cel mai grav dintre toate, fiindcă el le legitimează pe celelalte. Inventarul declarațiilor publice din acești doi ani se citește ca un rechizitoriu. Vicepremierul României a descris pensiile magistraților drept «gaură» bugetară, i-a înfățișat „prinși într-un Caritas” și a sugerat că banii lor se iau „de la gura unui copil care se culcă flămând”. Consiliul Superior al Magistraturii a depus împotriva sa plângere penală pentru incitarea la violență, ură sau discriminare, gest nemaiîntâlnit în raporturile Consiliului cu un membru al Guvernului.

Liderul unuia dintre partidele aflate atunci la guvernare a descris magistrații drept o „castă” care „se izolează chiar și de voința politică”. Premierul a vorbit despre sistemul de justiție „căruia lumea politică i-a delegat, practic, competențele de a interveni, de a corecta”, frază despre care Uniunea Națională a Judecătorilor din România a scris că „reflectă mentalitatea stalinistă”. Președintele României a întrebat public despre cererile de pensionare ale judecătorilor, „ce este cu această debandadă”; același președinte recunoscuse anterior că „magistrații din România au muncit anii ăștia de două, trei ori mai mult decât omologii lor din țări europene”. Liderul principalului partid de opoziție a proclamat Curtea Constituțională „autoarea loviturii de stat”. Cel mai mare partid parlamentar își vânduse pachetul de măsuri sub lozinca „eliminarea privilegiilor”. Presa a titrat despre „nesimțirea magistraților de top”, iar platformele de opinie despre „dictatura specialilor”. Rezultatul se măsoară sociologic: în ianuarie 2026, șapte din zece români declarau că nu au încredere în justiție. Campania a funcționat.”

IV. Unele concluzii

1. Principalele cauze ale stării de criză a justiției:

1.1. Calitatea precară a legilor adoptate prin asumarea răspunderii de către Guvern, în proceduri urgente sau prin utilizarea abuzivă a OUG: toate codurile adoptate prin asumare, Codul administrativ prin OUG, legile organice ale sănătății, educației, justiției și altele asemenea.

1.2. Ignorarea/încălcarea de către puterea executivă și cea legislativă a Constituției, a deciziilor CCR și ÎCCJ pronunțate în RIL și HP, precum și a avizelor Consiliului Legislativ și tendința afirmată sistematic de supunere până la acaparare a autorității judecătorești, prin repetarea abuzurilor și complicităților din anii 2010-2018, privind Parchetul, SRI și Guvernul.

1.3. Instituirea unor competențe generatoare de judiciarizare și juridicizare excesivă, atât la judecătorii și tribunale, cât și la curțile de apel și ÎCCJ, în materie de contencios administrativ și fiscal, în care, la ÎCCJ, termenele sunt fixate pe ani.

1.4. Practicarea sistematică a unui management defectuos al celerității, de natură a facilita și acoperi tărăgănarea judecării cauzelor ani la rând, sub scuza independenței absolute a judecătorului cauzei și în tăcerea CSM și a asociațiilor profesionale, ceea ce constituie o evidentă practică vătămătoare.

1.5. Formarea și afirmarea nestingherită a unei mentalități purtătoare de lipsă de diligență și de responsabilitate a judecătorului din complet, care s-a obișnuit cu ideea că poate reclama convocarea la responsabilitate drept o ingerință în activitatea de judecător, cât timp cauzele sunt pe rol.

1.6. Nivelul de pregătire și perfecționare profesională al judecătorilor și al avocaților, precum și pregătirea în domenii precum medicina, educația, noile tehnologii și economia, ca și nivelul de cultură profesională și generală al licențiaților facultăților de drept, declarați „zeciști” la absolvirea INM și al celor cu peste cinci ani vechime juridică, eligibili pentru admiterea directă în funcția de judecător.

1.7. Conflictele instituționale majore dintre administrația statului – puterea executivă și cea legislativă – și puterea judecătorească s-au agravat și s-au manifestat violent, în forme nepermise de Constituție și de lege, batjocorindu-se principiul cooperării loiale, înscris în TUE și în legea noastră fundamentală.

1.8. Supraîncărcarea ÎCCJ și blocajul secțiilor, în special al Secției de contencios administrativ și fiscal, dar și al celorlalte instanțe, au generat, în mod sistematic și structural, încălcarea gravă a dreptului la un proces echitabil și într-un timp rezonabil, producând și situația ieșită din comun în care termenele fixe sau laxe de procedură să nu fie respectate, îndeosebi la judecata în recurs în materia contenciosului administrativ și fiscal.

sursă: juridice.ro


Opiniile cititorului

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate *


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Melodia actuala

Titlu

Artist

Background