Mihail Neamțu la GEOPOLITICA NOII LUMI: „Ortodoxia este un atu geopolitic al României care rămâne nefolosit!”

Autor: Oana-Medeea Groza

Un nou sezon al emisiunii „GEOPOLITICA NOII LUMI”, moderată de Daria Gușă la Radio Gold FM, debutează astăzi, 3 septembrie 2026, cu noi invitați de marcă și un nou format. JOIA devine „Ziua Geopoliticii” la GOLD FM, cu emisiunea „GEOPOLITICA NOII LUMI” programată de la ora 13.00, urmând ca, de la orele 17.00, să se difuzeze ”GEOPOLITICA LA ZI”, unde Daria Gușă analizează evenimentele cu impact geopolitic din săptămâna în curs

Într-un prim episod al „Geopoliticii Noii Lumi”, va fi invitat Mihail Neamțu, scriitor, deputat AUR, Președintele Comisiei de Cultură a Camerei Deputaților, urmat de Adrian Severin, Petru Romoșan și H.D.Hartmann.

Ca prim subiect relevant și presant pentru România în actualul context geopolitic, a fost propusă tema referitoare la felul în care se poziționează țara noastră ca actor geopolitic în actuala arhitectură mondială de putere. De altfel, foarte utilă pentru această analiză, dar și pentru aprofundarea subiectului, este cartea lansată de Mihail Neamțu și Petrișor Peiu, „România noastră, cea de toate zilele”.

Puteți găsi cartea la romanianoastra.shop.

https://romanianoastra.shop

Prin lectura cărții, ne putem apropia de o mai bună aproximare legată de cât de conformă este imaginea actuală a României cu istoria țării, pentru că vorbește inclusiv despre pilonii culturali ai României și ai identității românești.

Mihail Neamțu pornește de la o întrebare pe care o consideră fundamentală pentru România: „Ce apărăm?”, în contextul în care în spațiul public se vorbește tot mai mult despre necesitatea investițiilor masive în industria de apărare și despre alocarea unor sume de ordinul miliardelor sau zecilor de miliarde de euro. Mihai Neamțu consideră că discuția despre apărare nu poate fi redusă la granițe, teritoriu sau securitate militară. România trebuie să își apere, înainte de toate, identitatea și moștenirea civilizațională. Nu este vorba despre o identitate apărută recent, ci despre una cu o vechime de aproximativ două milenii. De aici pornește și demersul său de a „săpa” în arhive și izvoare istorice, pentru a redescoperi cine sunt românii și care este locul lor în istoria europeană.

Unul dintre aspectele pe care Mihail Neamțu spune că le-a descoperit în această cercetare este importanța populațiilor romanice din sudul Dunării, în special a aromânilor sau macedo-românilor. El consideră că existența acestei populații, care vorbește o limbă înrudită cu româna și care și-a păstrat de-a lungul secolelor credința ortodoxă, reprezintă o parte insuficient discutată a istoriei românității. Pentru Mihail Neamțu, aromânii, vlahii sau macedo-românii sunt mai mult decât o minoritate etnică: ei reprezintă o formă de continuitate a unei conștiințe latinofone, ortodoxe, orientale și romane. Tocmai păstrarea credinței ortodoxe are, în viziunea sa, o semnificație deosebită. El subliniază caracterul universal al Ortodoxiei, care îi permite credinciosului să se simtă conectat la comunități și spații foarte diferite, de la America și Australia până la Rusia, Ucraina sau Muntele Athos.

Mihail Neamțu atrage atenția asupra amenințării la adresa limbii și identității acestor comunități romanice. Diverse state și comunități din regiune au contribuit la marginalizarea sau subminarea acestei prezențe, menționând Grecia, Serbia, Valea Timocului, Voivodina și Ucraina. În acest context, îl invocă pe istoricul Gheorghe Brătianu și celebra sa idee despre „uluitoarea și miraculoasa prezență a latinității într-o mare de slavi”. De aici, discursul lui Mihail Neamțu se extinde și către problema identității lingvistice românești. Limba română este o limbă de extracție latină, cu un fond lexical majoritar latin, la care s-au adăugat elemente dacice, slave, grecești și, mai târziu, influențe provenite din limbile occidentale, în special din franceză. În contrast cu vecinii României, care aparțin în mare parte spațiului lingvistic slav, el consideră că românii reprezintă un adevărat „miracol” al continuității latinității în această parte a Europei.

„Limba română este o limbă de extracție latină. Noi suntem înconjurați de o mare de slavi. Te duci în Ucraina, e o limbă slavă vorbită acolo. Te duci în Cehia și acolo mai sunt români sau vlahi, este o limbă slavă vorbită și acolo. Te duci în Moravia, la fel. Te duci în Polonia, la fel. Te duci în Serbia, tot o limbă de extracție slavă este vorbită. Te duci în Bulgaria, tot o limbă slavă este vorbită. Deci, noi avem un miracol. Este ultima extensie a latinității și a romanității, aici, pe teritoriul nostru, la nord și sud de Dunăre. Și, cu toate astea, nimeni nu se îngrijește de ea.”

Mai mult decât atât, Mihail Neamțu insistă că acest element identitar nu este suficient apărat de statul român. El critică, în acest sens, lipsa unei preocupări publice consistente pentru drepturile și identitatea românilor din afara granițelor și sugerează că autoritățile române ar trebui să privească problema într-un sens mai larg: acești oameni nu sunt doar membri ai unei comunități etnice, ci purtători ai unei moșteniri civilizaționale vechi.

România între Roma și Constantinopol

O parte centrală a analizei intelectualului Mihail Neamțu este reprezentată de încercarea de a defini România prin dublul său filon civilizațional: Roma și Constantinopolul. Românii s-au format într-o „matrice imperială” reprezentată de Imperiul Roman de Răsărit, în spațiul de la nord și sud de Dunăre. De la Roma ar proveni în principal filonul lingvistic și latin, în timp ce de la Constantinopol ar proveni filonul religios și cultural. El urmărește această moștenire până în Antichitatea târzie, evocând perioada dintre secolele IV și VII, când populațiile din această zonă au contribuit la formarea unei identități creștine în interiorul tradiției Bisericii universale. Mihai Neamțu amintește participarea episcopilor din regiune la marile dezbateri teologice și la formularea crezului și dogmelor creștine. Ulterior, el vorbește despre supraviețuirea populațiilor romanizate în fața valurilor migratoare și a invaziilor, de la avari și slavi până la pecenegi și alte populații. Această continuitate ar explica, în lectura sa, posibilitatea formării ulterioare a statelor medievale românești.

Mihai Neamțu leagă această evoluție de ceea ce Nicolae Iorga a numit „Bizanțul după Bizanț”. El susține că voievozii români din Evul Mediu nu au fost doar conducători politici preocupați de supraviețuirea unor mici state între imperii, ci oameni care aveau conștiința continuării unui proiect civilizațional bizantin la nord de Dunăre. Îi enumeră pe Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Constantin Brâncoveanu. În lectura sa, aceștia au înțeles că aveau responsabilitatea de a continua la nord de Dunăre o civilizație care își avea rădăcinile în lumea bizantină. Această continuitate nu s-ar fi manifestat doar prin instituții sau politică, ci mai ales prin cultură, arhitectură, religie și artă. Mihai Neamțu insistă asupra numeroaselor biserici, mănăstiri și necropole construite de voievozii români, considerând că acestea exprimau o concepție despre lume în care frumusețea avea un rol esențial. În acest context îl aduce în discuție pe Constantin Brâncoveanu și exemplul Palatului de la Mogoșoaia. Mogoșoaia devine astfel pentru el un simbol al unei civilizații capabile să combine influențe occidentale și orientale – spiritul venețian și spiritul constantinopolitan. Apoi se amintește despre marile monumente religioase și culturale ale Moldovei, precum Putna, Sucevița și Moldovița, pe care le consideră expresii ale aceleiași conștiințe civilizaționale.

Critica unei perspective exclusiv occidentale

Un alt fir important al discuției a fost critica unei perspective pe care Mihail Neamțu o consideră prea simplificatoare asupra raportării României la Occident. El observă că în România se vorbește frecvent despre orientarea pro-occidentală, dar consideră că această orientare nu trebuie să ducă la uitarea contribuției Orientului creștin și bizantin la formarea civilizației europene. El invocă prăbușirea Romei și susține că, după declinul Imperiului Roman de Apus, o parte esențială a civilizației romane a fost conservată și dezvoltată în Orient, la Constantinopol. Dă exemplul lui Iustinian și al influenței bizantine în Italia, inclusiv la Ravenna și în sudul Italiei și Siciliei. În această interpretare, lumea bizantină nu trebuie privită ca o periferie a Europei, ci ca un centru civilizațional care a păstrat și a dezvoltat timp de secole forme de artă, tehnologie, cultură și muzică.

Ce înseamnă concret, în 2026-2027, să fim orientați politic către Constantinopol?

Daria Gușă reia una dintre tezele din cartea lui Neamțu, potrivit căreia procesul de occidentalizare a României a dus la pierderea „pilonului politic de la Constantinopol”. Ea ridică însă o problemă pe care o consideră dificil de conciliat cu această perspectivă: dacă România trebuie să-și recupereze dimensiunea bizantină, cum se împacă acest lucru cu faptul că Mihail Neamțu consideră proiectul rusesc al „Celei de-a Treia Rome” periculos pentru România și avertizează asupra necesității unei atitudini prudente față de Rusia? De aici apare contradicția pe care Daria Gușă încearcă să o clarifice: dacă Ortodoxia este una dintre componentele fundamentale ale identității românești, iar Rusia este principala mare putere ortodoxă, care este utilitatea geopolitică a acestei identități pentru România fără ca ea să ducă automat la apropierea de Moscova?

Geopoliticiana Daria Gușă subliniază că România nu pare, în prezent, să aibă capacitatea de a deveni un lider regional al lumii ortodoxe, mai ales în raport cu poziția dominantă a Rusiei. În același timp, ea pornește de la o logică realistă a relațiilor internaționale: statele mici și mijlocii încearcă să-și valorifice propriile atribute identitare, culturale și geopolitice pentru a se conecta la proiecte mai mari și pentru a-și consolida poziția. În acest context, întrebarea ei devine una strict geopolitică: dacă Ortodoxia este un pilon al identității românești, la ce îi folosește concret României? Poate această moștenire să devină un instrument de politică externă, de influență regională sau de consolidare a poziției României?

Ca răspuns la întrebarea provocatoare lansată de moderatoarea Daria Gușă, Mihai Neamțu pornește de la ideea că Ortodoxia nu trebuie înțeleasă, în cazul României, ca un argument pentru apropierea geopolitică de Rusia. Faptul că Ortodoxia este unul dintre pilonii identității românești nu înseamnă că România trebuie să se înscrie în proiectul rusesc al „celei de-a Treia Rome”. Dimpotrivă, tocmai această confuzie trebuie evitată: România are o moștenire bizantină și ortodoxă proprie, care trebuie recuperată și valorificată fără a fi subordonată proiectului geopolitic al Moscovei. Pentru Mihail Neamțu, adevărata problemă este că România și-a pierdut conștiința propriului proiect geopolitic și civilizațional. El vorbește despre pierderea „pilonului politic de la Constantinopol”, în contextul procesului de occidentalizare. Dacă legătura cu Roma este evidentă prin limbă și prin originea latină, legătura cu Constantinopolul nu este doar una liturgică sau religioasă. Ea ține de formarea civilizațională a românilor și de felul în care, de-a lungul istoriei, conducătorii români au înțeles să prelungească la nord de Dunăre o civilizație de origine bizantină.

De aici rezultă și răspunsul său la întrebarea „la ce îi folosește concret României Ortodoxia?”. Mihail Neamțu nu oferă o strategie geopolitică propriu-zisă construită în jurul Ortodoxiei, ci leagă această identitate de o concepție mai largă despre interesele și resursele României. El arată către experiența istorică a voievozilor români, în special către Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare, pentru care Dunărea, Marea Neagră, comerțul și poziționarea între Orient și Occident reprezentau elemente esențiale ale puterii. Mircea cel Bătrân a înțeles importanța Dobrogei și a accesului la mare, precum și rolul Dunării și al porturilor Brăila și Galați în comerțul dintre Constantinopol și Europa. Ștefan cel Mare a înțeles, la rândul său, importanța Chiliei, a gurilor Dunării și a Mării Negre.  Prin urmare, Ortodoxia trebuie privită ca parte a unei identități care poate susține proiecția externă a României, nu ca un substitut pentru puterea economică sau militară. Mihai Neamțu insistă că România nu poate avea aspirații geopolitice serioase fără să-și construiască mai întâi instrumentele concrete ale puterii: o economie puternică, infrastructură comercială, capacitate militară, demografie și control mai eficient asupra propriilor avantaje geografice. În opinia sa, România a ajuns „irelevantă” din punct de vedere militar și comercial, iar această slăbiciune limitează inclusiv capacitatea sa de a transforma identitatea culturală și religioasă într-o formă de influență.

Un exemplu important este Marea Neagră și portul Constanța. Mihai Neamțu consideră că România ar trebui să-și valorifice mult mai bine poziția geografică și să transforme Constanța într-un centru comercial și strategic important. În acest sens, identitatea și istoria nu sunt suficiente: ele trebuie dublate de infrastructură, comerț, apărare și capacitatea statului de a-și negocia interesele. El critică situația în care România găzduiește infrastructură militară importantă pentru Statele Unite și NATO, dar nu pune suficient de apăsat întrebarea ce câștigă efectiv România din aceste aranjamente. România trebuie să înceteze să fie doar obiectul proiectelor geopolitice ale altora și să devină un actor care își definește propriile interese. Relația cu SUA, de exemplu, nu este respinsă. Mihai Neamțu spune explicit că o mare putere își folosește resursele și influența pentru a-și maximiza avantajele. Problema este că România trebuie să procedeze la fel, în măsura posibilităților sale, și să negocieze investiții militare, economice și comerciale care să-i servească propriile interese.

„Eu zic așa: hai să vedem ce primim. Și aici vorbim de investiții militare. Aici vorbim de investiții de ordin economic. Aici vorbim de oportunități comerciale. Și, într-adevăr, sunt convins că la această oră Ministerul Afacerilor Externe ar trebui transformat într-un Minister al Comerțului Exterior. Era esențial să avem un conducător de stat în România, unul, doi sau trei, care să pună această întrebare, care în engleză sună foarte simplu: What’s in it for me? Ce este și pentru mine valoros în acest deal? Iar această întrebare nu pot s-o pună slugile. Slugile nu știu să pună această întrebare.”

În aceeași logică, Ortodoxia poate reprezenta un element de conectare și de influență, dar numai dacă România are o politică externă suficient de inteligentă pentru a o utiliza împreună cu celelalte resurse ale sale. Mihail Neamțu vorbește despre nevoia unei abordări „de 360 de grade”, care să includă nu doar relația cu marile puteri occidentale, ci și vecinătatea, Africa, Orientul Mijlociu, diaspora și comunitățile românești din afara granițelor.  Aici apare un alt element important al răspunsului: „romanitatea orientală”. Pentru Mihai Neamțu, România nu trebuie să se limiteze la definirea sa ca stat latin și occidental, ignorând componenta orientală. Există comunități românești și vlahe în Ucraina, Voivodina, Ținutul Timocului, Grecia, Bulgaria, Polonia și Slovacia, iar statul român ar trebui să-și folosească politica externă pentru a menține legătura cu aceste comunități. În trecut, spune el, România construia școli în Bulgaria, Serbia și Macedonia tocmai pentru a menține această continuitate culturală și identitară. În această perspectivă, Ortodoxia este una dintre componentele care leagă această romanitate orientală. Ea nu trebuie transformată într-un instrument de expansiune religioasă sau într-o justificare pentru apropierea de Moscova, ci într-o parte a unei identități istorice pe care România ar trebui să o recunoască și să o proiecteze mai inteligent în exterior. Neamțu insistă că primul obiectiv al statului este menținerea identității românești vii, iar aceasta presupune educație, cultură, școli, relații cu diaspora și sprijin pentru comunitățile românești din afara țării.

„Nu mă miră faptul că Bruxelles-ul, Parisul sau Berlinul nu găsesc căi de comunicare cu Rusia, astăzi. Mi se pare trist că noi, care avem, totuși, acest liant comun, care este ortodoxia, nu reușim, în exercițiul de diplomație elementară pe care am putea să-l facem, să îmbunăm tonul și să avem o atitudine mai puțin belicoasă”

România nu poate deveni o mare putere ortodoxă și nici nu trebuie să încerce să copieze Rusia. În schimb, poate transforma combinația unică dintre romanitate, bizantinism, Ortodoxie, poziție geografică, acces la Dunăre și Marea Neagră, diaspora și comunitățile românești din vecinătate într-o sursă de influență regională. Problema este incapacitatea statului român de a-și identifica resursele, de a le coordona și transforma într-o strategie coerentă. Așadar, în viziunea lui Mihai Neamțu, Ortodoxia îi folosește României geopolitic mai ales ca element al unei identități civilizaționale proprii și ca punct de legătură cu spațiul oriental, dar numai în combinație cu instrumentele reale ale puterii: comerț, economie, demografie, infrastructură, forță militară, diplomație și protejarea românității din afara granițelor. Iar această redescoperire a „romanitații orientale” ar putea permite României să nu mai fie doar un subaltern al marilor puteri, ci un stat care își formulează și își negociază propriile interese.

„Dar eu cred că noi putem să găsim calea de mijloc. Putem spune că războiul acesta din Ucraina trebuie să înceteze. Putem spune asta în numele Evangheliei și în numele Ortodoxiei, că sunt frați și de o parte și de alta, da? Oameni care vorbesc poate chiar aceeași limbă, oameni care mergeau acum 5 ani de zile la aceeași biserică, dar astăzi se ucid unii pe ceilalți. Or, acest fratricid trebuie să se oprească. O dată. Și doi, trebuie să spunem că această isterie a unor elite occidentale care își doresc cu orice preț să transforme Federația Rusă în inamicul arhetipal al următorilor 100 de ani nu ne ajută cu nimic.

Dacă noi vrem, ca Europa unită, să facem din Rusia adversarul nostru arhetipal pentru următorii 100 de ani, noi ne condamnăm la sărăcie și la distrugere. Dovadă ce ați desfășurat în Ucraina. Ucraina este departe de a fi un stat funcțional, Ucraina este departe de a mai avea viitor economic, Ucraina este departe de a fi o țară dezirabilă și o țară pe care vrei să o vizitezi mâine, dacă se oprește războiul, Ucraina este o țară cu o prăbușire demografică fără precedent și toate se întâmplă pentru că Ucraina nu a înțeles că trebuia să construiască un stat, o națiune civică care să-i cuprindă pe toți, și pe român, și pe maghiar, și pe ruși, pe toate aceste minorități trebuia să le cuprindă statul ucrainean și nu a înțeles că nu trebuie să devină o forță militară antagonică în raport cu Rusia.

Datorită trecutului pe care Ucraina l-a avut în relația cu Rusia, Ucraina nu trebuia să se transforme într-un inamic al Rusiei și asta a însemnat că trebuia să accepte statutul de neutralitate. Doar atât, printr-un refuz al neutralității. Doar atât a fost necesar să existe acest refuz al neutralității pentru ca războiul să înceapă și războiul, din păcate, continuă după 5 ani. E o tragedie.”

Daria Gușă încheie această parte a discuției revenind tocmai la problema pierderii influenței regionale a României. Ea observă că România ar fi putut fi o putere medie și un lider regional, având în vedere potențialul său geopolitic, însă astăzi nu mai are aceleași aspirații și se comportă mai degrabă ca un subaltern al marilor puteri occidentale.  În viziunea ei, exemplele recente arată această pierdere de centralitate. Formatul B9, care ar fi putut reprezenta o afirmare a poziției României în Europa de Est, nu mai pare să funcționeze în primul rând ca un proiect centrat pe România. Daria Gușă observă, de asemenea, că Polonia pare să fi preluat inițiativa regională, în timp ce România nu mai reușește să se impună ca lider informal al vecinătății sale.

De aici rezultă concluzia fundamentală: România trebuie să-și reevalueze urgent resursele de influență și să identifice domeniile în care mai poate juca un rol de prim-plan. Întrebarea nu mai este doar „care este identitatea noastră?”, ci cum poate fi transformată această identitate într-o capacitate reală de acțiune geopolitică. Daria Gușă cere, implicit, o identificare a proiectelor în care România poate fi din nou „în linia întâi”, precum și a pilonilor identitari care îi mai pot susține relațiile cu vecinii și cu celelalte state din regiune.

„Momentan nu există un proiect care să includă partea aceasta ortodoxă a României, mai ales lamentând ideea de subordonare la interesele occidentale, de aceea pierdem alte oportunități care ar putea fi benefice. Dacă, în trecut, o colaborare cu Rusia ar fi putut fi periculoasă sau dăunătoare, astăzi ar putea aduce beneficii de ambele părți”, a punctat Daria Gușă

Concluzia comună a discuției este că Ortodoxia nu trebuie abandonată pentru că Rusia o revendică geopolitic, dar nici nu trebuie confundată cu proiectul rusesc. România trebuie să-și recupereze propria identitate de „romanitate orientală” și să o pună în legătură cu instrumentele concrete ale puterii: Marea Neagră, Dunărea, comerțul, economia, demografia, diaspora, comunitățile românești din vecinătate și diplomația.

Emisiunea „Geopolitica Noii Lumi”, moderată de Daria Gușă, poate fi urmărită săptămânal, joia, pe Radio Gold FM, începând cu ora 13. Înregistrarea integrală poate fi urmărită pe pagina de Facebook a Radio Gold FM România, pe contul de YouTube Radio Gold FM Romania dar și pe platforma goldtv.ro