Europa între retorica războiului și realitatea economică: cine are nevoie, de fapt, de un conflict prelungit?

Autor: Avram Gal

În ultimele luni, aparatul instituțional al Uniunii Europene a intensificat un discurs alarmist privind iminența unui conflict armat direct cu Federația Rusă. Mesajul este repetat obsesiv în spațiul public occidental: Europa trebuie să se pregătească de război. Recent, secretarul general al NATO, Mark Rutte, a afirmat că Rusia ar putea ataca un stat membru al Alianței în următorii cinci ani și că este momentul ca statele europene să adopte o „mentalitate de război”. Declarația a fost rapid preluată și amplificată de lideri politici și instituții europene, fără a fi susținută de dovezi concrete sau de o analiză strategică transparentă prezentată publicului.

În paralel, aproape toți liderii Uniunii Europene par hotărâți să saboteze, direct sau indirect, orice inițiativă de pace privind conflictul din Ucraina, inclusiv planul promovat de președintele american Donald Trump, care vizează o încetare negociată a ostilităților între Kiev și Moscova. Sub umbrela „susținerii Ucrainei cu orice preț”, Bruxelles-ul pare să fi adoptat o strategie rigidă: războiul trebuie să continue până la „înfrângerea Rusiei”. Istoria europeană și realitățile geopolitice arată însă clar că un asemenea obiectiv este, în cel mai bun caz, o utopie periculoasă.

De cealaltă parte a Atlanticului, mesajul este diferit. Statele Unite transmit tot mai clar că o pace negociată este preferabilă unui conflict prelungit, costisitor și imprevizibil. În același timp, președintele rus Vladimir Putin a reiterat constant – indiferent dacă aceste declarații sunt sau nu pe placul liderilor occidentali – că Rusia nu are nicio intenție de a ataca statele europene și că retorica războiului este întreținută artificial de liderii UE pentru a-și justifica propriile eșecuri politice și economice în fața populațiilor pe care le conduc.

Privind dincolo de zgomotul propagandistic, adevărul pare să fie mai puțin militar și mult mai economic. Germania, motorul industrial al Europei timp de decenii, și-a construit competitivitatea pe accesul la energie ieftină și materii prime stabile, în special din Rusia. În orice industrie de producție, costurile energetice reprezintă un factor decisiv. Odată cu adoptarea rigidă a Green Deal-ului, sub influența doctrinei progresiste de la Bruxelles, Germania a renunțat la centralele nucleare, a redus drastic utilizarea cărbunelui și a limitat alte forme tradiționale de producere a energiei. Peste această tranziție forțată s-au suprapus sancțiunile economice împotriva Rusiei, care au tăiat accesul la gaze, petrol și alte resurse la prețuri competitive.

Rezultatul este previzibil: declin economic, dezindustrializare, pierdere de competitivitate globală și tensiuni sociale crescânde. În acest context, apare o întrebare incomodă, dar legitimă: cum își mai poate relansa Europa economia fără energie ieftină și resurse de bază? Răspunsul implicit, tot mai vizibil în politicile publice, este transformarea industriei civile într-o industrie de război. Istoric, economia de război a fost adesea utilizată ca instrument de relansare industrială. Problema este una fundamentală: nu poți susține pe termen lung o economie de război în absența unui război real sau a unei amenințări permanente.

De aici derivă și nevoia constantă a unui inamic „la îndemână”. Dacă războiul din Ucraina se va încheia, logica actuală de la Bruxelles sugerează că va fi nevoie rapid de un alt conflict sau, cel puțin, de menținerea unei stări de tensiune permanentă cu Rusia. Nu pentru securitatea reală a Europei, ci pentru a masca falimentul unor politici energetice și economice profund eronate.

În timp ce Europa se afundă în propriile contradicții, restul marilor puteri joacă o cu totul altă carte. China dispune de capacități masive de producere a energiei: cărbune, petrol, gaze, dar și o dominație clară în domeniul fotovoltaic. În plus, în urma sancțiunilor occidentale, Beijingul cumpără resurse energetice rusești la prețuri semnificativ reduse, consolidându-și avantajul competitiv. Statele Unite, la rândul lor, beneficiază de independență energetică și de o industrie de apărare deja extrem de dezvoltată, fără a-și fi amputat deliberat propriile surse de energie.

Astfel, paradoxul este evident: SUA, China și Rusia reușesc să-și mențină sau chiar să-și consolideze pozițiile economice, în timp ce Europa intră într-un declin autoindus. Sub pretextul valorilor, al urgenței climatice și al unei amenințări militare insuficient demonstrate, Uniunea Europeană pare să fi ales drumul cel mai costisitor dintre toate.

Diferența fundamentală dintre abordarea americană și cea europeană devine tot mai evidentă atunci când privim politicile economice concrete. Statele Unite, sub administrația Donald Trump, au încurajat agresiv dezvoltarea producției pe propriul teritoriu, au limitat imigrația necontrolată care apăsa pe bugetul național și au relansat comerțul internațional prin negocieri dure de tarife vamale, favorabile interesului național. În mai puțin de un an, aceste măsuri au contribuit la creșterea nivelului de trai al cetățenilor americani, prin eliminarea taxelor inutile care sufocau consumul intern și prin stimularea directă a economiei reale. În același timp, administrația americană a ales să stimuleze financiar întregul personal militar, consolidând astfel atât securitatea, cât și coeziunea socială. Europa, în schimb, menține un discurs al austerității interne, strângând bani de la propriii cetățeni pentru a-i redirecționa către sprijinul financiar al Ucrainei, în paralel cu adoptarea unor măsuri protecționiste incoerente și adesea aberante în planul comerțului internațional, care lovesc direct în competitivitatea propriilor economii.

Războiul din Ucraina nu este, așadar, doar un conflict regional sau o confruntare de principii. El a devenit o piesă centrală într-un joc economic și strategic mult mai amplu, în care miza reală este supraviețuirea unui model european aflat în criză. Iar întrebarea pe care europenii ar trebui să și-o pună nu este când va ataca Rusia, ci cât timp mai pot fi ascunse eșecurile interne sub zgomotul tobelor de război.

P.S.
Europa nu este împinsă spre război pentru că ar fi inevitabil, ci pentru că devine convenabil. Convenabil pentru lideri care nu mai pot explica declinul economic, pierderea nivelului de trai și eșecul politicilor impuse de la Bruxelles. Războiul este cea mai veche și mai cinică formă de a cere sacrificii populației fără a mai oferi rezultate. Când cetățenii sunt speriați, nu mai cer prosperitate. Cer doar „siguranță”. Iar în acest spațiu al fricii, orice eșec poate fi justificat, orice cost poate fi impus, orice adevăr poate fi amânat.