Avram Gal: Pacea se negociază fără Europa la Abu Dhabi

Negocierile dintre Rusia și Ucraina, desfășurate la Abu Dhabi sub medierea Statelor Unite, au readus în centrul atenției posibilitatea încheierii celui mai grav conflict militar european din ultimele decenii. Dincolo de rezultatele limitate ale discuțiilor, întâlnirea din Emiratele Arabe Unite a evidențiat o realitate geopolitică mult mai importantă: viitorul securității europene este negociat într-un format în care Uniunea Europeană nu ocupă un loc direct la masa principalelor decizii.

Această absență reprezintă, probabil, una dintre cele mai îngrijorătoare concluzii ale procesului diplomatic. Europa este principalul vecin al războiului, unul dintre cei mai importanți susținători financiari ai Ucrainei și continentul care va suporta consecințele oricărui acord de pace. Cu toate acestea, discuțiile esențiale sunt purtate de Washington, Moscova și Kiev, într-o capitală din Orientul Mijlociu.

Rezultatele negocierilor au fost modeste în raport cu așteptările. Discuțiile privind schimburile de prizonieri au demonstrat că există posibilitatea unor înțelegeri punctuale, dar problemele fundamentale au rămas nerezolvate. Statutul teritoriilor ucrainene ocupate, condițiile unei încetări durabile a focului și garanțiile de securitate pentru Ucraina continuă să reprezinte principalele obstacole.

Faptul că părțile acceptă să discute nu înseamnă însă că sunt pregătite să facă aceleași compromisuri. În realitate, Vladimir Putin, Donald Trump și Volodimir Zelenski privesc negocierile din perspective profund diferite, fiecare încercând să transforme eventualul acord într-un avantaj politic și strategic.

Pentru Vladimir Putin, negocierile reprezintă oportunitatea de a transforma câștigurile militare în rezultate politice permanente. Kremlinul urmărește recunoașterea, explicită sau implicită, a controlului asupra teritoriilor ocupate și obținerea unor garanții că Ucraina nu va deveni un avanpost militar occidental la frontierele Rusiei.

Din perspectiva Moscovei, participarea la negocieri constituie deja un succes diplomatic. După ani de sancțiuni și izolare occidentală, Rusia revine în centrul unei discuții internaționale decisive, fiind tratată de Statele Unite drept un interlocutor indispensabil pentru stabilirea viitorului securității europene.

Putin mai beneficiază de un avantaj: timpul. Un război prelungit consumă resursele Ucrainei, dar și răbdarea aliaților occidentali. Cu fiecare lună de confruntare, cresc presiunile economice și politice asupra guvernelor europene, iar sprijinul pentru Kiev devine tot mai dificil de justificat în fața unor societăți preocupate de propriile probleme economice.

În acest context, Kremlinul nu este neapărat interesat de o pace rapidă, ci de una care să îi ofere mai mult decât ar putea obține prin continuarea războiului. Dacă negocierile nu produc rezultatul dorit, prelungirea lor poate deveni o modalitate de a menține presiunea asupra adversarului.

Donald Trump urmărește un obiectiv diferit. Pentru președintele american, încheierea războiului din Ucraina ar reprezenta o victorie diplomatică majoră și confirmarea propriei capacități de a rezolva conflicte pe care diplomația tradițională nu a reușit să le oprească.

Trump privește războiul și prin prisma costurilor suportate de Statele Unite. Washingtonul are responsabilități militare și economice globale, iar menținerea unui angajament de lungă durată în Ucraina limitează resursele disponibile pentru alte priorități strategice.

De aceea, administrația americană are motive să accelereze negocierile și să solicite europenilor asumarea unei responsabilități financiare și militare mai mari pentru securitatea propriului continent.

Riscul acestei abordări constă însă în posibilitatea ca viteza obținerii unui acord să devină mai importantă decât soliditatea lui. O încetare a focului poate opri pierderile umane imediate, dar nu garantează că războiul nu va reizbucni. Dacă un acord nu oferă garanții credibile de securitate, pacea poate deveni doar o pauză între două confruntări.

Volodimir Zelenski se află într-o poziție mult mai dificilă. Spre deosebire de Putin și Trump, pentru care negocierile reprezintă și o problemă de influență internațională, liderul ucrainean trebuie să decidă asupra viitorului propriului stat.

Ucraina a suportat pierderi umane și materiale uriașe, iar acceptarea unei înțelegeri care ar legitima ocupația rusă ar putea provoca o criză politică și socială profundă. În același timp, continuarea războiului presupune costuri tot mai mari și dependența de sprijinul occidental.

Zelenski trebuie astfel să găsească un echilibru între necesitatea opririi războiului și obligația de a nu accepta condiții care ar putea compromite independența Ucrainei pe termen lung.

Pentru Kiev, adevărata problemă nu este doar unde se va opri frontul, ci cine va garanta că Rusia nu va relua ofensiva peste câțiva ani. Fără un mecanism credibil de securitate, orice acord riscă să devină vulnerabil încă din momentul semnării.

Dincolo de aceste diferențe, negocierile de la Abu Dhabi ridică o întrebare care ar trebui să preocupe fiecare capitală europeană: cum este posibil ca viitorul securității continentului să fie discutat fără o reprezentare directă și decisivă a Uniunii Europene?

Europa nu este un observator îndepărtat al conflictului. Statele membre au suportat consecințele economice ale sancțiunilor împotriva Rusiei, au contribuit la finanțarea Ucrainei, au primit milioane de refugiați și au început să își majoreze cheltuielile militare pentru a răspunde noilor amenințări.

În plus, orice acord de pace va avea consecințe directe asupra securității Poloniei, României, statelor baltice și întregului flanc estic al NATO. Eventualele garanții oferite Ucrainei, mecanismele de monitorizare a încetării focului și reconstrucția postbelică vor presupune, inevitabil, participarea financiară și politică a europenilor.

Cu toate acestea, Uniunea Europeană nu reușește să transforme această contribuție într-o influență diplomatică pe măsură.

Explicația nu ține exclusiv de deciziile Washingtonului. Europa suferă de propriile vulnerabilități politice și instituționale. Politica externă a Uniunii este adesea rezultatul unor compromisuri dificile între state cu interese diferite, iar deciziile importante necesită un consens care se obține greu.

Franța și Germania urmăresc consolidarea rolului european în negocierile internaționale, statele din estul continentului sunt preocupate în primul rând de amenințarea militară rusă, iar alte guverne pun accentul pe costurile economice și pe necesitatea încetării rapide a conflictului.

Aceste diferențe nu sunt neapărat incompatibile, dar lipsa unei poziții comune suficient de ferme reduce capacitatea Uniunii de a acționa ca un actor geopolitic unitar.

În schimb, Statele Unite dispun de avantajul unei conduceri politice centralizate, al unei puteri militare considerabile și al capacității de a negocia direct cu Moscova. Rusia, la rândul său, preferă discuțiile cu Washingtonul, deoarece acestea îi permit să trateze problemele de securitate europeană la nivelul marilor puteri, evitând o negociere extinsă cu toate statele afectate.

Această formulă avantajează Kremlinul. O Europă absentă sau insuficient reprezentată este o Europă ale cărei interese pot ajunge să fie discutate de alții. Iar pentru Rusia, revenirea la un sistem în care marile puteri stabilesc regulile de securitate ale continentului reprezintă un obiectiv strategic urmărit de mult timp.

Alegerea orașului Abu Dhabi drept loc al negocierilor adaugă o altă dimensiune acestei realități.

Emiratele Arabe Unite au construit în ultimii ani o diplomație bazată pe relații pragmatice cu puteri aflate în competiție. Abu Dhabi păstrează parteneriate solide cu Washingtonul, menține legături economice și diplomatice cu Moscova și încearcă să se afirme drept un intermediar credibil în conflictele internaționale.

Faptul că o capitală din Orientul Mijlociu poate găzdui discuții decisive despre securitatea Europei demonstrează cât de mult s-a schimbat distribuția influenței diplomatice în lume.

Nu este nimic neobișnuit ca negocierile să se desfășoare pe un teritoriu neutru. Problema nu este locul ales, ci absența unei reprezentări europene cu autoritate politică reală asupra rezultatului.

Într-o lume în care puterea se măsoară nu doar prin dimensiunea economiei, ci și prin capacitatea de a influența deciziile internaționale, Uniunea Europeană riscă să descopere că statutul de mare piață economică nu îi garantează automat și statutul de mare putere geopolitică.

Această situație poate produce consecințe importante pe termen lung.

Dacă Statele Unite și Rusia ajung la o formulă de compromis privind Ucraina, europenii vor trebui să decidă dacă acceptă rezultatul, dacă participă la finanțarea și garantarea lui și în ce măsură sunt dispuși să își asume responsabilități militare suplimentare.

Este posibil ca Washingtonul să considere încheierea conflictului drept un succes diplomatic, în timp ce Europa să fie nevoită să suporte costurile menținerii păcii și ale reconstrucției Ucrainei.

Într-un asemenea scenariu, Uniunea Europeană s-ar putea confrunta cu o situație paradoxală: să fie chemată să finanțeze și să garanteze un acord ale cărui condiții nu le-a negociat în mod direct.

Există însă și un risc mai profund. Dacă marile puteri ajung să stabilească viitorul securității europene fără participarea efectivă a statelor europene, se creează un precedent periculos. Principiul potrivit căruia fiecare stat trebuie să aibă un cuvânt de spus asupra propriei securități poate fi slăbit în favoarea unei logici în care deciziile sunt luate de cei care dispun de cea mai mare putere militară.

Pentru România și celelalte state de pe flancul estic al NATO, această perspectivă nu este una teoretică. Stabilitatea Ucrainei influențează direct securitatea Mării Negre, echilibrul militar regional și nivelul amenințărilor la frontierele estice ale Uniunii Europene.

Un acord care ar lăsa Ucraina vulnerabilă în fața unei noi agresiuni ar putea obliga statele europene să investească și mai mult în apărare, fără să elimine sursa principală a instabilității.

De aceea, interesul Europei nu poate fi redus la simpla încetare a războiului. Continentul are nevoie de o pace care să reducă efectiv riscul unei noi confruntări, să ofere garanții credibile Ucrainei și să respecte principiile fundamentale ale dreptului internațional.

Negocierile de la Abu Dhabi arată că diplomația poate crea oportunități chiar și atunci când diferențele dintre adversari par imposibil de depășit. Dar ele demonstrează și limitele unei Europe care aspiră la autonomie strategică fără să dispună încă de instrumentele politice necesare pentru a o exercita.

Uniunea Europeană nu poate pretinde că dorește să devină un actor global dacă acceptă să rămână în afara negocierilor care îi determină propria securitate. Nu poate cere un rol decisiv în ordinea internațională fără să își construiască o politică externă coerentă și o capacitate reală de apărare.

În același timp, Washingtonul trebuie să înțeleagă că o pace europeană nu poate fi durabilă dacă statele care vor suporta consecințele ei nu participă efectiv la definirea condițiilor.

Abu Dhabi nu a adus încă pacea în Ucraina. A demonstrat însă că Washingtonul și Moscova pot discuta despre viitorul războiului într-un cadru în care Europa nu este reprezentată direct.

Aceasta este adevărata problemă strategică pentru Uniunea Europeană. Nu doar că războiul continuă, ci că ordinea de securitate care va urma ar putea fi construită fără participarea sa decisivă.

Pentru Putin, negocierile pot reprezenta drumul către recunoașterea unor avantaje obținute militar. Pentru Trump, ele pot deveni dovada unui succes diplomatic major. Pentru Zelenski, reprezintă încercarea dificilă de a salva viitorul Ucrainei.

Pentru Europa, însă, ele ar trebui să reprezinte un avertisment.

Un continent care contribuie financiar la susținerea unui război, suportă consecințele economice ale acestuia și va fi chemat să garanteze pacea nu își poate permite să rămână în afara procesului de negociere.

În final, marea întrebare nu este doar dacă Putin, Trump și Zelenski vor reuși să ajungă la o înțelegere, ci dacă Europa va avea puterea politică de a influența condițiile acelei înțelegeri.

Pentru că adevăratul eșec strategic al Uniunii Europene nu ar fi doar continuarea războiului din Ucraina, ci acceptarea unei păci negociate de alții, finanțate de europeni și ale cărei consecințe vor fi suportate, pentru generații, chiar de Europa.*