Avram Gal: Orientul Mijlociu, pacea cumpărată și frica de șantaj

În Orientul Mijlociu, pacea începe să semene cu o factură care trebuie achitată periodic, fără garanția că suma nu va crește. Vechile alianțe continuă să fie invocate în discursuri, dar deciziile se iau tot mai des după o socoteală simplă: cine poate provoca dezastrul, cine îl poate împiedica și cât costă amânarea lui. Pentru conducătorii regiunii, supraviețuirea economică împinge în plan secund loialitățile istorice. Atunci când o rachetă poate opri un aeroport sau incendia o instalație petrolieră, distanța dintre dușman și interlocutor se micșorează brusc. Nu trebuie să ai încredere în cel din fața ta pentru a negocia cu el. Este suficient să nu mai ai încredere deplină în cel care a promis că te apără.

Israelul trăiește această nesiguranță într-o permanentă încleștare între amenințarea externă și ruptura interioară. Impasul electoral și negocierile pentru o majoritate în Knesset prelungesc disputa asupra conducerii unei țări în care războiul apasă deja asupra vieții cotidiene, instituțiilor și încrederii publice. Dar schimbarea unui guvern nu înseamnă automat schimbarea felului în care statul își înțelege securitatea. Dincolo de rivalitățile politice, convingerea că pericolele existențiale trebuie oprite înainte de a deveni imposibil de controlat rămâne puternică. Diferențele privesc adesea momentul, mijloacele și costul intervenției, mai puțin necesitatea de a păstra superioritatea militară.

Tocmai aici, fragilitatea politică poate alimenta rigiditatea strategică. Într-o societate polarizată, compromisul devine greu de apărat, iar reținerea poate fi transformată de adversarii politici într-o acuzație de slăbiciune. Liderii sunt împinși să demonstreze că pot învinge, chiar atunci când nimeni nu poate spune convingător cum va arăta ziua de după victorie. Amenințarea justifică mobilizarea, mobilizarea prelungește confruntarea, iar confruntarea produce alte motive de teamă. Israelul riscă astfel să rămână prins între capacitatea de a lovi și dificultatea de a construi o liniște care să nu depindă de următoarea lovitură.

Din capitalele Golfului, această perspectivă se vede prin vulnerabilitatea propriei prosperități. Pentru Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, viitorul înseamnă investiții, turism, tehnologie, porturi și orașe care trebuie să inspire încredere. Toate presupun că avioanele vor ateriza mâine, că navele vor ajunge la destinație și că infrastructura va funcționa. O instalație poate fi reparată după un atac. Convingerea că un loc este sigur se reconstruiește mult mai greu. De aceea, negocierile cu adversarul ajung să pară mai puțin costisitoare decât așteptarea următoarei demonstrații de forță.

În această nevoie de predictibilitate își găsește locul „pacea cumpărată”. Relatările despre fonduri iraniene deblocate sau transferate prin Emirate, dezmințite oficial de Abu Dhabi, nu pot fi prezentate drept tranzacții dovedite. La fel, presupusa ofertă saudită de un miliard de dolari pentru o înțelegere cu houthi, prin intermediul Teheranului, nu echivalează cu o plată confirmată. Pachetele discutate ar include și salarii sau reconstrucție civilă, nu doar concesii pentru oprirea atacurilor. Dincolo de aceste incertitudini, logica posibilului schimb este însă limpede: resurse economice în schimbul reducerii pericolului. Pentru un conducător care trebuie să protejeze instalațiile Aramco, aeroporturile și veniturile țării, o asemenea înțelegere poate părea o alegere rațională.

Dar ceea ce salvează prezentul poate complica viitorul. Dacă amenințarea aduce bani și influență, cel care o exercită învață că presiunea funcționează. Iar cel care plătește nu știe dacă a închis conflictul sau doar a stabilit tariful următoarei pauze. Nici negocierea cu Teheranul nu garantează că fiecare grupare apropiată Iranului va respecta aceeași disciplină. Puterea de a încuraja destabilizarea nu se confundă întotdeauna cu puterea de a o opri la comandă.

Această căutare a unor înțelegeri separate spune mult despre încrederea pierdută în protecția americană. Monarhiile Golfului nu ignoră forța Statelor Unite; se întreabă dacă ea va fi folosită la timp și în interesul lor. Între promisiunea unui aliat și apărarea unei rafinării există o distanță pe care declarațiile nu o acoperă. Mai mult, confruntarea Washingtonului cu Iranul le poate expune tocmai represaliilor de care ar trebui să le protejeze. Sentimentul abandonului apare astfel chiar sub umbrela militară americană, atunci când cei aflați dedesubt descoperă că nu ei decid când și pentru cine se deschide.

Când statele Golfului ajung să-și negocieze siguranța direct cu Iranul, pe fondul îndoielilor privind protecția americană, se schimbă mai mult decât interlocutorul: se mută locul în care sunt stabilite condițiile securității regionale. Teheranul poate câștiga astfel recunoașterea unui rol pe care presiunea militară occidentală urmărea să-l limiteze, devenind un participant indispensabil la înțelegerile privind stabilitatea vecinilor săi. Pentru monarhii, dialogul deschide posibilitatea unor garanții reciproce de neagresiune, dar și perspectiva unor concesii privind cooperarea militară cu Washingtonul sau folosirea teritoriilor lor în operațiuni împotriva Iranului. Acesta este riscul strategic al protecției devenite nesigure: aliatul expus începe să-și condiționeze sprijinul pentru protector ca să obțină reținerea adversarului. Negocierea directă poate reduce erorile de calcul și poate preveni războiul; purtată sub amenințare, ea poate însă transforma vulnerabilitatea economică în dependență politică. Dacă fiecare capitală își caută separat liniștea, Golful riscă să piardă tocmai puterea de negociere pe care ar avea-o acționând împreună.

De aici apropierea de China, păstrarea legăturilor cu Rusia și căutarea unor parteneriate care să reducă dependența de o singură capitală. Niciunul dintre acești interlocutori nu oferă o salvare sigură. Împreună, însă, pot lărgi spațiul de manevră al unor state care încearcă să împiedice transformarea propriei prosperități în monedă de schimb între marile puteri. Orientul Mijlociu se îndreaptă astfel către o ordine cu mai multe negocieri și mai puține certitudini, în care fiecare încearcă să-și cumpere răgazul înainte ca altcineva să-i stabilească prețul vulnerabilității.

Banii pot opri temporar focul și pot deschide drumul unei soluții. Nu pot înlocui la nesfârșit soluția însăși. Atunci când liniștea depinde numai de avantajul pe care îl aduce celui capabil să o distrugă, pacea rămâne la discreția lui. Iar adevăratul preț îl plătesc oamenii pentru care fiecare armistițiu înseamnă aceeași speranță fragilă: că, de data aceasta, dimineața nu va fi întreruptă de sirene.

Sursa: Facebook Avram Gal