Avram Gal: Un precedent fără întoarcere

De 81 de ani, de la bombardamentele atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki din august 1945, nicio armă nucleară nu a mai fost folosită într-un război. Această absență, menținută prin tratate, prin descurajare reciprocă și prin obișnuința lumii cu ideea că bomba nu se folosește, este una dintre regulile respectate constant de marile puteri. În ultimele zile, în spațiul public circulă afirmația că administrația americană ar lua în calcul ruperea ei printr-o lovitură nucleară preventivă asupra instalațiilor atomice ale Iranului. Afirmația nu a fost confirmată de nicio autoritate. Președintele american a declarat că nu există un plan imediat de atac, dar a repetat că opțiunea militară rămâne pe masă și că ultimele obiective nucleare iraniene pot fi lovite în câteva minute. A precizat totodată că un nou atac este puțin probabil dacă negocierile ajung la un acord.

Contextul explică de ce subiectul a ajuns în discuție. Conflictul dintre Statele Unite și Iran, început în acest an, nu s-a încheiat, iar negocierile pentru încheierea lui, purtate prin mijlocitori din Golf, înaintează lent. Tabăra care cere măsuri dure susține că Iranul păstrează o cantitate de material nuclear care, prelucrat mai departe, ar ajunge pentru mai multe bombe. Potrivit acestei tabere, o parte din el ar putea fi ascunsă într-un complex săpat adânc în munte, iar discuțiile din trecut nu au oprit programul atomic iranian. Guvernul israelian a cerut reluarea loviturilor. Chiar și în această tabără, cererea vizează în general arme convenționale, adică bombe obișnuite de foarte mare putere, nu arme nucleare. Diferența este de natură, nu de grad: o lovitură nucleară ar muta conflictul într-o categorie nouă.

Primele efecte ar fi fizice și umanitare. O explozie nucleară într-o zonă locuită sau lângă o instalație atomică ar provoca victime imediate și ar răspândi substanțe radioactive pe suprafețe întinse, purtate de vânt și de apă fără a ține cont de granițe. Amploarea exactă ar depinde de puterea armei, de adâncimea exploziei și de condițiile meteo, dar evacuările ar cuprinde populații numeroase, iar spitalele, rețelele de apă și alimentarea cu energie ar fi puse sub o presiune pe care sistemele locale nu o pot susține. Efectele asupra sănătății ar apărea și după ani, inclusiv în țări care nu participă la conflict, iar fluxuri de refugiați ar putea ajunge în statele vecine și, ulterior, în Europa.

Rezultatul militar ar rămâne incert. Un program atomic depinde de specialiști, de documentație și de materiale dispersate, iar o parte din ele ar putea scăpa distrugerii sau ar putea rămâne imposibil de verificat sub dărâmături. Iranul și grupările aliate ar putea răspunde prin atacuri asupra bazelor americane și asupra statelor din Golf, iar un conflict limitat s-ar extinde într-unul regional, cu implicarea mai multor armate. Un stat atacat nuclear ar avea, în plus, un motiv puternic să caute prin orice mijloace o protecție proprie, ceea ce ar face un acord viitor de limitare a programului mult mai greu de obținut.

Efectele economice ar depăși regiunea. Transportul maritim prin zonă este deja perturbat de conflict, iar o contaminare a apelor sau a coastelor l-ar putea opri aproape complet pentru o perioadă nedefinită, deoarece navele și asigurătorii ar evita un spațiu expus riscului radioactiv. Prin regiune circulă o parte considerabilă din petrolul și gazele consumate în lume, astfel încât scumpirea energiei s-ar transmite în prețul transportului, al alimentelor și al producției industriale. Economiile dependente de importuri de energie și țările cu datorii mari ar fi cele mai expuse, iar piețele financiare ar înregistra oscilații puternice. Un asemenea șoc ar încetini creșterea economică în mai multe regiuni în același timp.

Al doilea efect global ar privi răspândirea armelor nucleare. Sistemul de tratate și inspecții construit după 1945 se bazează pe înțelegerea că statele fără astfel de arme renunță la ele în schimbul unor garanții de securitate. Atacarea unui stat fără arme nucleare cu o armă atomică ar indica faptul că lipsa armei nu oferă protecție. Guverne care se simt amenințate de vecini mai puternici, în Orientul Mijlociu, în Asia sau în alte regiuni, ar putea considera programele proprii mai atractive. Aliații Statelor Unite care se bazează pe protecția acestora ar putea reevalua dacă garanțiile rămân suficiente, iar unii ar putea explora capacități proprii. Rezultatul ar fi o lume cu mai multe state înarmate, mai multe puncte de tensiune și mai puțin timp de decizie în situațiile de criză.

Cel mai greu de anulat ar fi însă precedentul. Statele care dețin arme nucleare ar avea un exemplu concret de folosire, iar justificarea invocată, prevenirea unei amenințări încă nematerializate, ar putea fi reluată în alte dispute, între alte părți. Planificatorii militari din mai multe capitale ar putea include folosirea acestor arme printre scenariile obișnuite, nu printre cele excepționale. Disputele teritoriale și conflictele în care sunt implicate puteri nucleare ar deveni mai periculoase, pentru că pragul considerat până acum de netrecut ar fi fost deja depășit o dată.

Cadrul juridic și instituțional ar fi la rândul lui afectat. Carta ONU permite folosirea forței în autoapărare în fața unui atac sau cu aprobarea Consiliului de Securitate. O lovitură preventivă împotriva unei amenințări încă neconcretizate nu se încadrează clar în aceste situații potrivit interpretării majorității statelor, iar folosirea armelor nucleare este considerată de multe guverne și de numeroși specialiști incompatibilă cu regulile care protejează civilii. Consiliul de Securitate ar fi probabil blocat de divergențele dintre membrii permanenți, iar organizațiile internaționale ar rămâne fără instrumente de reacție. În Statele Unite, decizia ar redeschide discuția despre limitele autorității prezidențiale: Constituția acordă Congresului dreptul de a declara război, iar președintele conduce armata. Relațiile cu aliații ar depinde de măsura în care aceștia ar fi fost consultați.

Pe termen lung, zona afectată ar putea rămâne contaminată ani sau decenii, cu restricții asupra agriculturii, apei și locuirii. Costurile de îngrijire medicală și de reconstrucție ar apăsa asupra statelor din regiune și a donatorilor internaționali. Încrederea în negocieri ar scădea, iar tensiunile din Orientul Mijlociu ar căpăta o dimensiune care ar persista peste generații.

Alternativa constă în instrumente mai lente: negocieri cu limite verificabile, inspecții internaționale, sancțiuni, presiune diplomatică și, în ultimă instanță, forță convențională. Aceste căi nu garantează rezultatul și cer timp, dar nu produc consecințe ireversibile.

Bilanțul argumentelor arată un dezechilibru între beneficiul posibil și costul probabil. Programul iranian ar putea fi întârziat, dar cunoștințele tehnice și o parte din materialul existent ar rămâne, în timp ce efectele umanitare, economice și strategice s-ar resimți la scară globală și nu ar mai putea fi corectate. Preocuparea față de un Iran înarmat nuclear este reală și împărtășită de mai multe state, dar poate fi abordată fără depășirea pragului nuclear. În absența oricărei confirmări oficiale, dezbaterea rămâne ipotetică, iar clarificarea explicită, de către guverne, a faptului că această opțiune este exclusă ar contribui la menținerea unei reguli care a funcționat peste opt decenii.